Lăudat să fie pământul pe care calci Tu Apăsarea tălpilor tale o aud Mă plec în genunchi Pe cărarea Pe care o voi împrejmui Cu lacrimile mele de recunoștință. Voi sădi trandafiri roșii atât de roșii Cu care voi înconjura zidul tăcerii Tu vei rupe petală cu petală și copiii noștri și toate neamurile noastre până și morții noștri vor șopti rugăciuni Cu mâinile cuprinse în tremurul rugăciunii Vor pune roze Iar spinii vor rămâne spre aducere aminte Ție Care ne-ai spus Iubirea cu cât e mai mare Cu atât mai mult doare Nu mă uita Și sloboade-ți privirea Atunci când voi merge pe cărare Dumnezeul meu! Voi fi în viață trandafir Mă voi strădui să fiu! Coroană de trandafiri am să port.
Black Rose ( Belu-Simion Făinaru The Void of Silence Muzeul Național de Artă Timișoara 17 Noiembrie 2022)
De ce ne agățăm de rădăcini într-o disperare tacită și continuă Nu căutăm robustețea crâncenă a trunchiului sau ramurile crude în îmbrățișare De ce nu ne cățărăm pe crengile copacilor asemenea copiiilor și strigăm de bucurie sau durere Ne așezăm doar la marginea buzelor lor obosiți tulburați îndrăgostiți Nu vedeți că păsările atârnă printre frunzele roșii de soare Nu simțiți mirosul de castane coapte al orașului? Acum ne aducem aminte de adâncul pântecului din care au crescut neamurile noastre Cine le tămâiază oasele Și aprinde candele pentru iertare Rătăcite stau zilele și scurte acum în bătăile negre ale ciorilor Și eu cu cărbune desenez vlăstari fără nume pe case Pentru primăverile ce or să fie Aprind lumânări albe pentru cei ce nu or să mai vină pentru cei neuitați de noi lăcrimați Pentru prieteni fumez țigări Pentru ceilalți aștern flori Și murmur asemeni păsărilor roșii din copaci Rugăciuni pentru mame și tați Pentru toți pe care i-am știut și acum sunt plecați Dumnezeu știe De ce i-a luat? Nu Îl întreb niciodată Doar îi șoptesc:Ai grijă de ei… Plâng și știu: Copacii nu mor!
Îți spun privindu-te pentru ultima oară A acestui an Rândunică Mică Du-te, zboară, Nu mă uita! Întoarce-te în altă patrie a ta! Te despart de mine vară, Te despart cu tristețe Și aștept o altă vară Cu o altă frumusețe Cu o altă tinerețe. Du-te în Sud, Să-mi pui pe rug Inima, Să mi-o arzi cu focul tău, Să mi-o scalzi În apele Oceanului Pacific sau Indian, Te aștept, Te voi aștepta încă un an! Mă înveștmânt cu belșug de struguri și vânt, Cu galbenul crud al acestui pământ în curând Vor semăna ochii mei orbi Negri de corb Ploi Ploi mărunte și dese Și zilele vor țese nori de ceață albicioasă fină, de mătase În care îmi voi împreuna mâinile a iubire în rugăciune, Iubire îți voi da, Doar iubire îmi vei da Du-te !Îți spun pentru prima oară, Du-te și tu în vară Toamnă eu sunt acum,nu te uit, nu mă uita!
România, Timișoara, Parcul Poporului( fotografie realizată de Lara Nuțu)
De când m-am îndrăgostit iar Mă fac mai duioasă, Parcă mă întind ca un par,pe care se încolăcește via crudă, Și parcă îmi vine să fug mereu de acasă Și n-am habar că mă scufund încet în tine Cu tălpile să îți cuprind trupul tău cândva tânăr și negru și subțire. Și mă întind, și mă închid În inima ta ca o omidă cu zilele ce mi-au rămas, Să cresc în tine mai departe, Să pot mult mai târziu , ca să mă nasc, Într-un sărut, ca și frumoasa dintr-un basm. De când însă m-am îndrăgostit iar, În această vârstă mai coaptă, Mă lovesc amnezii de bătrâni exilați în azil sau rămași pe la poartă, Dar tot e bine, că demența întârzie măcar în vară Și uit să o strecor în șoapte, în râs și-n scrumul de țigară. De când m-am îndrăgostit iar, vorbesc în dodii și iubire, silabele le spun mai rar și eu rămân o frază doar rostită în tine!Privesc spre cer senin și el și eu și mă înalț și zbor mereu, mă rătăcesc în ,,i-ul “ tău de început și mă tot duc , și mă tot duc…
În dimineață Zăresc o brunetă superbă Cu mijloc de viespe În jurul gâtului, îi stă atârnat de parcă l-ar fi furat Un colier de argint Cu ametist O brunetă cu părul întins într-un vis. Întorci și tu capul ușor, Să nu observ Că ești trecător, Eu tund arbuștii și azalea Și-ți șoptesc printre buruieni și fluturi Că s-a dus timpul, Ce frumoși eram, ce tineri eram ținându-te mână căutând vise printre florile de muscarii mov ca de amestiste. Numai singura diferență este Că eu nu am fost niciodată neagră la tâmple, Părul meu și acum îmbracă coaja roșie a castanului Sărutat de soare Puținele fire albe de mătase a porumbului Îmi încrețesc iubirea. Trecătorule, Te astept deseară iarăși în asfințit( nu e rost de dormit) Să-mi vopsești părul negru chiar dacă e timp de postit, e primăvară, te aștept deseară!
Archibald Standish Hartrick( Woman looking out of the window) desen în cărbune 1905
,,Să vă cuprindă hainele de primăvară” și pantofii portocalii cu tocurile ciudate, Creați de Versace, prezentați în noua colecție,să nu-i purtați pe afară, Și fustele cu strasuri multe, verzi să le asortați cu gențile ușoare și pantalonii lungi, trapezi, În jurul taliei de viespe vă puneți doar dantele, Pe burți volane lila, croșetate cu andrele, În părul strâns la spate cu breton,vă prindeți meșe blonde și un pompon, Să fie roșu cu zorzon, Să fie roz de tuberoză, Să fie atârnat în ghilimele în zborul lung de rândunele Ce se întorc iarăși acasă Să-și facă în inimile voastre, cuib de mătase, Ca primăvara care vine, Metamorfoză pentru tine Să prindă în cerul ei albastru de muscarii și brebenele, Zilele tale, Zilele mele, Și tu să fii cea mai frumoasă,iar ea, primăvara să pălească în fața frumuseții să se închine……. Să auzim mereu de bine!
Mă declar fericită. Toată viața am fost înconjurată de bărbați Frumoși Deștepți Îmbrăcați în alb. Fericită că nu m-au tratat De boli De nevoi De sfială De vorbe De artrită Sau ploi. De aceea când te-am zărit Am fugit , în brațele tale De teamă să nu-mi rătăcesc declarația, argumentația și fundația zilelor mele. Tu mi-ai dat, mi-ai inoculat Culoare, Numai culoare. Roșu și gri, Verde și negru, Albastru și roz, Galben și mov, Mi-ai dat iubire Stop după strop, Până și pe îngerul meu l-ai vopsit cu vopsea de iubit, de a rămas încremenit în fericire!
Îmi privesc picioarele Crescute în vreme Bătătorite, cu răni și cu semne, pline De kilometri bătuți, tociți prin lume. Un du-te, vin-o Încoace și încolo, Autostrăzi tipărite pe hartă Dar marcate cu artă, Rupestră, Precolumbiană, Romantică, Gotică Și urbană. Stopuri, opriri, semafoare doar în noapte, Uneori rostite sau șoapte La câte o poartă, Centru de spa sau hazna Sau rătăcită gară prinsă într-o stea. Îmi privesc picioarele Sunt nehotărâtă cu ce o să mă încalț?! Parcă aș lăsa pe asfalt Saboții albi de spital Sau pe cei roșii de bal, Pe cei ce mă strâng, Pe cei peticiți (dar care au fost cei mai fericiți). Îmi privesc picioarele Și mi le scufund Pe rând, în iubire fierbinte, Poate or să învețe minte Să se oprească, (în gând)! Și-mi pun pantofii cu tocurile cui,(sunt cei mai noi și cei mai buni) și o iau azi,iarăși hai-hui prin viață în iarna albă de gheață, însoțită de pisica neagră!
Privesc azi uimită și calculez tonele de dezinfectant și șervețele pe care le cumpărăm într-o viață, Ambalaje reciclate sau uitate ale zilelor noastre printre ghemurile de lână roșie sau ață, Uneori mă uit înapoi iar vorbele mele se opresc aici, Alteori gândul meu zboară la anii în care am crescut, la anii de școală Când era imposibil să te descurci, să te înnalți fără agrafe de birou sau creioane colorate sau să exiști fără să să guști vata cea roz de zahăr vândută de ambulanții din parcurile de copii, Sau adolescente fiind când nu ne mai găseam tușul negru de ochi printe maldărele de hârtii, În toți anii aceștia ne-am ciulit sau ne-am astupat urechile ori de câte ori am vrut să nu mai auzim țipetele mamei când ne arăta praful, șosetele sau resturile de gumă de mestecat, De sub pat, Apoi femei devenind ne închideam sau ne deschideam sufletul de femei măritate cu certificate, Sau femei divorțate cu sentințe uitate sau îngropate într-un colț, Făceam curățenie peste tot, în sertare, în dulapurile de pantofi, aruncam mopuri gri sau ziare. Mult mai târziu a venit și nepăsarea când inimile noastre au primit binecuvântarea Sau au căpătat azuriul serii, Parcă nu ne mai deranja atât de mult că iar s-a vărsat sarea, Că colțurile cearșafurilor mătuite stau îndoite și nu apretate , că pe masa din bucătărie dorm de-a valma de toate, Ne îmbrăcăm azi,paltonul negru cu guler de blană(doar suntem doamne) Luăm câte o pungă de plastic (tot neagră și ea)plină ochi cu gunoi, Cu gunoiul din viață și zâmbim, Ne mângâiem ridurile tăcute pe față și privim, Numai dăm înnapoi, și nu contează de data asta dacă ne-am încălțat cu botine sau șlapi, Noi mergem tot înainte chiar dacă am cumpărat, Tone de dezinfectant sau șervețele (poate nici nu ne-am folosit de ele), Pe drumul acesta mai lăsăm câte o amintire, dar mereu vom ști că în tot timpul nostru trecut și prezent purtăm doar iubire!
Tablou realizat de Elizabeth Dempster(Fillette au chapeau)
Lazăr Elena 