Şi mai am atât de puțin spus De aruncat cu, cuvinte grele, în voi Sau în sus Nu mă priviți ca şi cum nu m-ați cunoaște sau nu ați vrea să mă fi cunoscut Vacile mele vor paşte mereu Întru început Vor smulge iarba pârjolită în seri Florile albe culese de ieri Vor rumega tot cu ce m-ați ridicat Pentru că, asta ați făcut, Eu v-am iertat… Au trecut toate și toate vor fi Am învățat să fiu printre vii. Am mângâiat am plâns și am făcut Tot ce am ştiut Tot ce am putut Asta a fost! Altceva oare va veni? Ce o să fie puțin sau mult vom ştii sau n-om ştii.!?
De n-ar fi inima, Nu ai fi tu. De ar înceta ea să bată doar pentru o secundă nătângă și toantă ce e, Ai înceta și tu să urli la stele,la cer și la flori și … Nu ai fi tu. De aceea rog inimile toate să bată ritmat și cuminte, Sinusal să curgă în tihnă Și tihna,sufletul tău să-l cuprindă, Să nu uiți că tu știi să dai vindecare și cerului și stelelor și liliacului copt Că porți alinare cum își poartă mamele copiii în suflet Și cum și eu mi-i port Și poate că inima aceasta mereu învață de la tine că lumina ce stă în ea e vocala cu care în lume rostim mereu, numai da, Iar tu cel care o asculți cu totul, Nu o atingi cu mâinile O convingi și-i spui : Mai stai inimă , nu pleca! Și clipele nu știu și noi de asemenea nu știm, Dacă tu vindeci inima sau ea te învață pe tine Cum să ții ritmul mai departe, Iar acum dimineața când lumina se scaldă și intră în saloane ca o promisiune Toate inimile îți seamănă puțin Pentru că tu le spui întotdeauna să nu renunțe. Pentru că tu strigi tot timpul Rămâi!
Octombrie 2025 ( e foarte greu sā-l prinzi pe Mihai la poze🤪, dar am reușit, aici , e Nico, Moni, Oana, Simona și eu-pentru cei care nu știu T suntem asistentele medicale de la IBCV Timişoara.)
și numai rozul mă prinde cu moftul lui primăvăratic Și inima mi-o întinde ca pe o pânză de in Și o bate și o scutură de praf și gânduri De zi și noapte Și stelele se ascund în ea, în pânza lungă ce este inima mea Dar a ta inimă în ce culori oare se prinde Sau poate doar culoarea nu o știe Sau poate doar culoarea nu o vede Din cauza păpădiilor coapte de soare Și a verdelui ce nu se stinge De nu s-ar stinge niciodată Și stelele nici ele nu s-ar stinge.
Și cât mai țipă ca o fetiță isterică barza pribeaga și draga de ea Și soarele-și scaldă amiaza și ar vrea Să strige și el că anunță o primăvară învăluită în lila și roz și galben aprins sau stins și duios Și toate azi de întâi se-mpletesc în alb și roșu și se iubesc De parcă prima dată s-ar vedea S-ar cunoaște S-ar știi. Și noi rătăciți de nu am mai fi! Iubito îți leg șnururi albe și roșii să porți Toate iubirile Din lume prin lume Acum Să le ții legate de porți Să nu -mi vii sau să-mi vii Dacă poți!
Primele brândușe acasă ( Timişoara str.Ion Creangă nr.2)
Şi mă port cu februarie de mǎnă Şi-mi pun pe degete inimi roșii de lună Şi-ți croiesc aripi albe de ziuă să ți le prinzi pe umerii tăi mici Să fii buburuză și zână Să nu plângi niciodată, să nu plângi Și-ți trimit toată iubirea din lume și toată iubirea ce doar o mamă poate avea Să-ți fie viața tihnită și roză și lungă și plină și a ta Să nu te cuprindă sfiala şi tremurul când tu vei păşi şi oamenii răi cu sufletele de gheață când te vor vedea vor împietri oamenii răi de nu ar mai fi. Să apari mereu cu soarele în privire și suspinul să te ocolească de-ar vrea numai de-ar vrea. Și mă port și te port cu februarie de mână de parcă încă în pântec te-aş purta şi las în urmă urme roșii de lună și lumea întreagă să fie, să fie numai a ta.
Să-ți spun de noaptea asta care vine În care înveți și tu de bine și de iertare și iubire Dar o iubire care ține Nu e ca fulgul de zăpadă ce se topește pe hârtie În noaptea asta ni se aduce cuvânt și legământ și bucurie Şi promisiunea de a cunoaște De a şti De a fi În veci să fie. Cum mama îşi ține pruncul în brațe și nu i-ar da drumul în lume și l-ar ascunde doar de lacrimi și lacrimile i le-ar lua drept urme a drumurilor de-ar străbate toate ținuturile toate şi de-ar aduce doar dreptate și în dar lumina Lui asupra noastră Și în noaptea asta în care doar suflete ce nu cuvântă stau drepte treze ca o lumânare și sufletul din ele cântă Colind de aducere aminte colind ce numai mamele îl cântă Colind de bucurie mare Ce doar în iarnă se mai cântă Și care picură iubire cum picuri albi se adună de prin ceruri Și inima ni se aprinde Și peste noi frumos mai ninge Și plânsul mamelor se stinge Și pacea în suflete ne atinge Și lerui ler și iarăși lerui Atunci și acum și azi și ieri.
Trec prin mine 39 de ani Asemeni ploilor de vară scurte și răpăite Calde iubite Ani nu trecuți nu pierduți Ci înfipți în ochi Ca niște aripi ce țin cerul să nu se prăbușească Nervii mei în tot acest timp au fost întinși ca firele EKG-ului Mâinile mele au ținut mâini sincopate albastre sau albe reci Ochii mei au mințit de atâtea ori Vorbele mele au fost aspre tăioase pline de speranță și dragoste De cele mai multe ori de dragoste Pentru că ea dragostea nu uită Trăiește în oftatul pe care nu-l aude nimeni În cafeaua băută nu de poftă ci de nevoie Mi-am spus ,,hai mai poți “ mi-am amânat pauze Am venit acasă tristă plânsă Am răspuns la telefoane Am păstrat în mine toate florile zâmbetele de mulțumire Nu mă uit înapoi Mi-e dor doar de oamenii care nu mai sunt Munca mea nu m-a frânt în tot acest timp M-a scris ca pe o poezie Ca pe un vis Sunt încă aici Mai puțin în acești 39 de ani nu am reușit să-i salvez pe toți Dar m-am salvat pe mine Rămânând acolo aici unde nu mulți pot rămâne și unde nu ai cum să fii niciodată perfect. Da, am obosit Da, m-au durut oameni care încă nu mă cunosc așa cum sunt Da, m-a durut că nu am putut fi parte sută la sută din viața fetelor mele Dar i-am iubit în felul meu pe toți și-i voi iubi și pe cei care vor mai veni Oooh , Isuse ce muncă uriașă a fost Și ce bucurie că am fost și eu părtașă și împreună cu atât de mulți. Și… să pot vedea și auzi numai de bine despre voi și despre mine 🤪
Este o poză recentă de la Festivalul de jazz( dr.Popa Cătălin și dr.Chirilă Raul).
Ooo și crinii mei care nu vor like și story și postări cu comentarii admirative Nu dorm Stau ca la un priveghi Drepți ușor încovoiați cu miros înțepător de beton ars Așa cum stăm noi în fața morții Fragilitate pioșenie nesiguranță Alb roz galben Speranță Un copil murdar sclifosit ținând în mănă acadele și floricele Aleargă nepăsător pe lângă ei Brusc se oprește: Bă bă!!! Florile astea seamănă cu mama când plânge Brusc îl iert pentru agramata lui vorbire Pentru nesimțire Pentru cutezanță Și mama m-a iertat pe mine Și tot brusc s-a făcut liniște Și doar dalele ard Lângă verande și buruieni Și crinii mei rezistă țepeni și bravi ca niște bătrâni care nu vor să plece din casa lor Chiar dacă vecinii urlă toată noaptea și nu vor să pornească aerul condiționat Pentru că prețul la electricitate a crescut de o mie de ori E tot o formă de rezistență de supraviețuire Plantați crini oriunde ați fi!
57 Nu-i număr îi ascult îi las să-mi cânte în oase ca o pasăre rătăcită și rară Încă respir cu poftă și sorb aerul ca și cum aerul ar fi un sărut furat de la o secundă care nu mă cunoaște dar mă vrea Am păcătuit mult și m-am iertat chiar dacă alții nu m-au iertat Dar am păcătuit cu frumusețea 57 Și nu mai cer nimic Îmi beau cafeaua fierbinte dimineața devreme și la orice oră vreau eu Înjur pe stradă la fel ca în tinerețe Dar de data asta doar dacă mă calcă cineva pe suflet Port roșu la fel ca-n tinerețe Dar de data asta zâmbesc mai mult Am trupul brăzdat de urme pe care doar eu le știu urme lăsate de bocanci pantofi cu toc cui de mângâierile bărbaților pe care nu i-am regretat niciodată cu adevărat pentru că nu au știut că eu sunt îndrăgostită doar de dragoste Cine m-a iubit știe La 57 de ani nu mă mai încap poveștile strâmte Îmi scriu singură finalurile Dar nu mai mor singură în ele La 57 de ani nu mai adun oameni ci liniște Și o împart doar cu cei care au carnea mea Cu cei care nu fac zgomot când intră în mine Și dacă e să fiu singură atunci să fiu doar cu mine pe deplin Pentru că dintre toate aceasta e vârsta în care în sfârșit mă cred Și voi cunoaște doar patru mâni care vor arunca țărana într-un final.
Inima ta nu bate E o pasăre roșie prinsă între două bătăi și Ascultă atâtea păsări roșii Transformând timpul și viața. Unele sunt atât de bolnave încât respirația lor abia o mai auzi Dar tu cu inima ta le cuprinzi într-un zbor atât de albastru Două secunde… Atât durează Apoi alte două secunde Secunde pline de lumină Nici nu le mai numeri Tu nu ai sânge nu ai oase Ascunsă sub degetele și urechea ta stă de veghe mereu un stetoscop Nu e surd nu e mut nu e orb Înfrunzește în durere Și când atingi toate aceste păsări inimi Le înveți din nou să iubească Iar uneori dacă nu ai mai striga Ți-ai auzi și tu inima ta Răsfrântă în iarba de acasă În aripile întinse ale visului tău Și ai știi că ea vorbește mereu Ascultă cum caută Cum ar vrea și ar trebui să fie Cum învață Cum nu știe să ceară Cum iartă Cum așteaptă Să fie îmbrățișată Pentru că toate păsările roșii iubesc. Tu nu știi încă Dar vei afla că vei rămâne înscris în oameni cu liniștea dintre două bătăi.
Lazăr Elena 