Toamna aceasta, cu un noiembrie absurd de cald și ploi potolite,
în care înfloresc trandafirii galbeni și roz și se gudură teii,
de parcă ar fi leii dintr-o arenă de circ
caut iubirea mea din casa aceea în care nimeni nu avea voie să deschidă fereastra.
De ce?
Oare de ce?
Nu-mi aduc aminte!
Presupun că exista o teamă…
De lei?
Nu, teama de a nu iubi atât de mult
încât m-aș fi putut pierde în iubire și nimeni nu ar fi știut unde am plecat…
Atunci, de demult!
Trebuie să știu despre ce se întâmplă cu mine
Acum matură și descoperită de riduri,
Îmi cresc fire albe pe care nu vreau să le acopăr cu roșu sau cu violet pudrat ca de mac,
Mi-atârnă și pielea pe brațe
Alunecoasă și suptă ca o meduză de care să te ferești,
Nu am mintea întreagă, ca atunci când mă strângi în brațe,
Uit să respir.
În schimb am perfecționat rețete de pâine de linte roșie sau de năut, cu exotice semințe
Și uit, uit tot mai mult…
Și nimeni nu-mi spune că se poate întâmpla și invers,
Să-mi aduc,
Să-mi aduc aminte de mine cea care am fost cândva și am iubit pentru prima dată.
Ce miros bestial poate avea dragostea!
Ca și moartea, de altfel.
Oh și ce repede a trecut timpul
Și aripile mi s-au desprins iar mai sus decât sunt nu pot să zbor
Iar mai mult decât am murit nu pot să mor
Voi ce mai faceți?
Voi cum ați mai crescut?
Ce iubire vă stoarce sau iubiți ce ați iubit și-n trecut?
Iubirea mea nu seamănă cu a voastră
Iubirea mea am strâns-o în mine şi am plecat
Iar unde sunt nimeni nu se mai întoarce
Și-şi strigă iubirile în înalt
Şi bărbați ca mine tineri și veseli strigă într-un timp ce nu are sfârșit
Iubiri aduse secrete iubiri calde în asfințit
Dar eu şi ei nu mai avem soare ce apune şi răsare în zi
Nici nopți cu puzderie de stele și luna plutind printre vii
De aceea vă rog să-mi trimiteți cuvinte despre ce s-a mai întâmplat
Și o nouă pereche de aripi să zbor cât mai sus într-un alt univers mai adânc și înalt
Și o undiță nouă căci aici am uitat să pescuiesc
Mi-ați pus cu mine flori multe și o grămadă de pixuri să vă scriu mereu
Vă iubesc!
Şi mai am atât de puțin spus
De aruncat cu, cuvinte grele, în voi
Sau în sus
Nu mă priviți ca şi cum nu m-ați cunoaște sau nu ați vrea să mă fi cunoscut
Vacile mele vor paşte mereu
Întru început
Vor smulge iarba pârjolită în seri
Florile albe culese de ieri
Vor rumega tot cu ce m-ați ridicat
Pentru că, asta ați făcut,
Eu v-am iertat…
Au trecut toate și toate vor fi
Am învățat să fiu printre vii.
Am mângâiat am plâns și am făcut
Tot ce am ştiut
Tot ce am putut
Asta a fost!
Altceva oare va veni?
Ce o să fie puțin sau mult vom ştii sau n-om ştii.!?
De n-ar fi inima,
Nu ai fi tu.
De ar înceta ea să bată doar pentru o secundă nătângă și toantă ce e,
Ai înceta și tu să urli la stele,la cer și la flori și …
Nu ai fi tu.
De aceea rog inimile toate să bată ritmat și cuminte,
Sinusal să curgă în tihnă
Și tihna,sufletul tău să-l cuprindă,
Să nu uiți că tu știi să dai vindecare și cerului și stelelor și liliacului copt
Că porți alinare cum își poartă mamele copiii în suflet
Și cum și eu mi-i port
Și poate că inima aceasta mereu învață de la tine că lumina ce stă în ea e vocala cu care în lume rostim mereu, numai da,
Iar tu cel care o asculți cu totul,
Nu o atingi cu mâinile
O convingi și-i spui :
Mai stai inimă , nu pleca!
Și clipele nu știu și noi de asemenea nu știm,
Dacă tu vindeci inima sau ea te învață pe tine
Cum să ții ritmul mai departe,
Iar acum dimineața când lumina se scaldă și intră în saloane ca o promisiune
Toate inimile îți seamănă puțin
Pentru că tu le spui întotdeauna să nu renunțe.
Pentru că tu strigi tot timpul
Rămâi!
Of
și numai rozul mă prinde cu moftul lui primăvăratic
Și inima mi-o întinde ca pe o pânză de in
Și o bate și o scutură de praf și gânduri
De zi și noapte
Și stelele se ascund în ea, în pânza lungă ce este inima mea
Dar a ta inimă în ce culori oare se prinde
Sau poate doar culoarea nu o știe
Sau poate doar culoarea nu o vede
Din cauza păpădiilor coapte de soare
Și a verdelui ce nu se stinge
De nu s-ar stinge niciodată
Și stelele nici ele nu s-ar stinge.
Și cât mai țipă ca o fetiță isterică barza pribeaga și draga de ea
Și soarele-și scaldă amiaza și ar vrea
Să strige și el că anunță o primăvară învăluită în lila și roz și galben aprins sau stins și duios
Și toate azi de întâi se-mpletesc în alb și roșu și se iubesc
De parcă prima dată s-ar vedea
S-ar cunoaște
S-ar știi.
Și noi rătăciți de nu am mai fi!
Iubito îți leg șnururi albe și roșii să porți
Toate iubirile
Din lume prin lume
Acum
Să le ții legate de porți
Să nu -mi vii sau să-mi vii
Dacă poți!
Şi mă port cu februarie de mǎnă
Şi-mi pun pe degete inimi roșii de lună
Şi-ți croiesc aripi albe de ziuă să ți le prinzi pe umerii tăi mici
Să fii buburuză și zână
Să nu plângi niciodată, să nu plângi
Și-ți trimit toată iubirea din lume și toată iubirea ce doar o mamă poate avea
Să-ți fie viața tihnită și roză și lungă și plină și a ta
Să nu te cuprindă sfiala şi tremurul când tu vei păşi şi oamenii răi cu sufletele de gheață când te vor vedea vor împietri oamenii răi de nu ar mai fi.
Să apari mereu cu soarele în privire și suspinul să te ocolească de-ar vrea numai de-ar vrea.
Și mă port și te port cu februarie de mână de parcă încă în pântec te-aş purta şi las în urmă urme roșii de lună și lumea întreagă să fie, să fie numai a ta.
Să-ți spun de noaptea asta care vine
În care înveți și tu de bine și de iertare și iubire
Dar o iubire care ține
Nu e ca fulgul de zăpadă ce se topește pe hârtie
În noaptea asta ni se aduce cuvânt și legământ și bucurie
Şi promisiunea de a cunoaște
De a şti
De a fi
În veci să fie.
Cum mama îşi ține pruncul în brațe și nu i-ar da drumul în lume și l-ar ascunde doar de lacrimi și lacrimile i le-ar lua drept urme a drumurilor de-ar străbate toate ținuturile toate şi de-ar aduce doar dreptate și în dar lumina Lui asupra noastră
Și în noaptea asta în care doar suflete ce nu cuvântă stau drepte treze ca o lumânare și sufletul din ele cântă
Colind de aducere aminte colind ce numai mamele îl cântă
Colind de bucurie mare
Ce doar în iarnă se mai cântă
Și care picură iubire cum picuri albi se adună de prin ceruri
Și inima ni se aprinde
Și peste noi frumos mai ninge
Și plânsul mamelor se stinge
Și pacea în suflete ne atinge
Și lerui ler și iarăși lerui
Atunci și acum și azi și ieri.
Trec prin mine 39 de ani
Asemeni ploilor de vară scurte și răpăite
Calde iubite
Ani nu trecuți nu pierduți
Ci înfipți în ochi
Ca niște aripi ce țin cerul să nu se prăbușească
Nervii mei în tot acest timp au fost întinși ca firele EKG-ului
Mâinile mele au ținut mâini sincopate albastre sau albe reci
Ochii mei au mințit de atâtea ori
Vorbele mele au fost aspre tăioase pline de speranță și dragoste
De cele mai multe ori de dragoste
Pentru că ea dragostea nu uită
Trăiește în oftatul pe care nu-l aude nimeni
În cafeaua băută nu de poftă ci de nevoie
Mi-am spus ,,hai mai poți “ mi-am amânat pauze
Am venit acasă tristă plânsă
Am răspuns la telefoane
Am păstrat în mine toate florile zâmbetele de mulțumire
Nu mă uit înapoi
Mi-e dor doar de oamenii care nu mai sunt
Munca mea nu m-a frânt în tot acest timp
M-a scris ca pe o poezie
Ca pe un vis
Sunt încă aici
Mai puțin în acești 39 de ani nu am reușit să-i salvez pe toți
Dar m-am salvat pe mine
Rămânând acolo aici unde nu mulți pot rămâne și unde nu ai cum să fii niciodată perfect.
Da, am obosit
Da, m-au durut oameni care încă nu mă cunosc așa cum sunt
Da, m-a durut că nu am putut fi parte sută la sută din viața fetelor mele
Dar i-am iubit în felul meu pe toți și-i voi iubi și pe cei care vor mai veni
Oooh , Isuse ce muncă uriașă a fost
Și ce bucurie că am fost și eu părtașă și împreună cu atât de mulți.
Și… să pot vedea și auzi numai de bine despre voi și despre mine 🤪
