Ramona

Mi-ar place să-mi port omul de zăpadă în sfârșitul acestei veri
Să-l plouă pe stradă,
Să-l plouă cu meri,
Să-i cânte vântul roșiatic și lung,
Să-l mângâie luna
Când se prelinge în umbre pe pământ
Să-l pun la vedere,
Mirați să se întoarcă copiii
Să întrebe de unde e el,
Iar omul meu de zăpadă să râdă, să aplaude și să se fudule mereu
Că a venit doar cu mine,
În suflet mi-a stat
Și i-a fost atât de bine
Încât de iarna trecută a noptat
A privit primăvara cum curge în culori și în curcubeu
Și a plâns că n-o poate atinge,
Dar i-am povestit eu
Cum rândunici și berzele albe se întorc, iubesc și apoi mor
Cum soarele ne încinge în inimi și dogoare ca un cuptor
Și mă încumet acum în toamnă să-l scot la plimbare puțin,
Să-i arăt cum se stinge frunza,
Și ciorile cum ne vin,
Cum strigă copiii în seară că ar mai vrea să se joace puțin
Cu mine ,cu el omul de zăpadă
Cu stelele mici și adormite de vânt și un înger pribeag rătăcit pe pământ ce alunecă mirat și nătâng ,visează cuprins de iubire, iar omul meu de zăpadă rămâne pe stradă așteptând iarna cu îngerii albi și pictează pisici, flori,și căței,oameni îndrăgostiți îngeri și ei!

Prima poezie de toamnă

O, Doamne
Parcă eram cu iubirea în brațe în vară, strângând-o atât de tare
Să nu mi se strecoare
Ca o hoață în soare
Și azi m-am trezit
În dimineață
Într-o nouă toamnă.
Ar trebui să mă încalț
Să dau o tură la piață,
La piața de îngeri,
Unul din ei sigur plânge
Și stă înghesuit printre mesele ticsite de roade
Și socoate
Câte mere,
Câte pere,
Câte prune și alune
Îmi voi pune în sacoșă…
Poate voi strecura și o brioșă
Pentru omul iubit de acasă
Și un morcov cu tiv de mătase,
Pentru omul de zăpadă
Ce-l port peste tot
Ca un netot mereu îndrăgostit de iubire,îndrăgostit și de prima zi de toamnă și poate spre târziu când păsările călătoare se duc în pustiu, îl va convinge pe îngerul care plânge că toamna totuși nu doare, atât de mult!

Poezie despre viață


La vârsta de 1 an
Priveam nisipul ca pe o întindere nesfârșită,amorțită și pitită în sufletul meu.
La 7 ani îmi afundam vârfurile degetelor de la picioare
În el
Nisipul ,mișel
Care- mi contura înălțarea mea
De rebelă,fidelă!
La 14 ani eram atât de îndrăgostită
Lumea mea onirică era desăvârșită în creație
Nisipul era adorație
Magie
Mister!
La 21 de ani îmi târam rochia de mireasă
Nu mai știam
Dacă era albă
Sau împrumutase
Griul de cânepă al Saharei!
La 28 de ani îmi învățam
Copiii să alerge prin nisip
Erau mici
Și mă străduiam să-l cunoască
Cu ochii lor mari
Ca pe o mană cerească!
La 35,doream să-l pictez cu o altă culoare
Să-i anihilez simțurile
Să sădesc în el o floare!
La 42 de ani
Priveam speriată cum dune albastre
Zideau în jurul meu
Castele sihastre
Care se prăbușeau
Și strigam îngrozită
Că printre ele,eu nu mă zăream !
La 49 de ani
Mă scufundam în oceanul auriu al nisipului
Îmi ascuțeam mirosul , auzul , văzul
Îmi exploram liniștea
Căutând artefacte,mumii sau zei pietrificați !
La 56 de ani uitați
Descopeream cu uimire și candoare
Că între-adevăr în nisip
Crescuse o floare!
La 63 încă mai adunam buruieni imaginare
Răsărite în jurul creației mele
Ca ciupercile după ploaie
Și făceam ordine în timp
Pentru ca , la 70 să reușesc să rodesc o grădină
Cu trandafiri și hortensii roz
Plină de lumină!
Iar la 77 cu bețe de bambus subțiri
Să desenez mantre , să știu
Ca mai apoi , poate
La 84 sau 91 sau 98
Când totul e copt,
Că o să mă întorc ,
În burta mamei mele
Înotând în nisip
Mică câte un pic,
Adunând vise și stele
Și ploi peste deșertul vieții mele
Și zăpezi și nori
Și lună și soare
Făcând lumea aceasta mai mare!

Scoția (fotografie realizată de Lara Nuțu)

Trandafiri de mai

Trandafiri roșii de mai
Crescuți peste ani
Ofiliți în tăcere
Scuturați de vântul sălbatic
Dulci ca de miere
Se înalță în suflet
Sângeriul lor de tafta,
Picură roua albă și grea,
Încet,
Peste lume și zile.
Trandafiri roșii cu buzele pline,
De polenul străpuns ,
De dansul ascuns
Al fluturilor de nea!
Ce n-ar da mâinile mele
Să rupă licoarea din stele,
Să smulgă tulpina de soi
S-o sădească în noi,
Nobil altoi
Să înflorească în mai
Trandafirii roșii din rai!

Poezie pentru ploile din mai


N-a mai plouat atât de mult
În luna mai
De ani,
Dumnezeu cântă la nai
Balade.
Pe garduri înnegrite de vânt și umezeală
Stau înfipți în umbre,corbii
Și pălăvrăgeala ciorii
Îmi tulbură seninul din amiază,
Când ciripește o albă rază
Ivită dintre norii spulberați de tine.
De lene trupul mi se așază
Și mă țin, picurii de ploaie,atât de trează.
Pe gardurile de verbină
Înșiruiesc cuvinte goale,
Și tu mi te așezi în poală
Și inima de tine mi-este plină.
Cu patimă te înfășor
Și în amiază te adorm
Pulbere de soc în palmă îți torn
Și Dumnezeu cântă din nai
Cu părul său lung și bălai
Iar eu te înfășor
Ca pe-un odor
Și îți sărut gândul și visul
Și îți măsor și necuprinsul.
În ani ,îți dau iubirea mea
Și-n mai e iarăși vreme rea.
Și îți promit că o să mă târguiesc, la târg,
O trompetă să-i dăruiesc
Lui Dumnezeu să sufle în ea
Că poate-n mai va fi și nea.
Sau mai degrabă mă socot
Sa-i cumpăr un acordeon
Cu burduful verde și greu
Să nu fie și mai rău.
Dar tu,
Îmi spui :Iubita mea
Țambale îi vei cumpăra
Țambale albe,lucitoare
Și atunci va fi și mult soare
Și corbii se vor întrista
Că-n umbră ei s-or așeza
Și ciorile vor rătăci în noapte și în zi
Căci tu, mereu mă vei iubi,
În luna mai
Și-n lunile din toată lumea și vom cânta,
Cu Dumnezeu
Cu îngerii
Și luna!

Fotografie realizată de Costea Crina

Parcă

Mi se strecoară în noapte albul dulceag de zăpadă a mărului stropit cu șoapte,
Privesc cerul lin acoperit de berze,
Parcă aud sufletul lor, parcă sufletul meu merse, pe cărări înapoi. În presă, apar articole diverse, lumea își plânge morții aruncați în gropi , goi,
Parcă dintr-o dată printre ei rămânem doar noi doi ținându-ne de mână în loc,
Parcă soarta ne lovește în moalele capului încă o dată, jucând același joc. Până și noi parcă, în pacea acestui timp cunoaștem mai puțin iubirea,
Chiar dacă nu purtăm războaie și furibunde zoaie,
Nu ne inundă grădina de flori, pe care mărul îmbrățișat de atâtea ori îi acoperă inima cu ninsori.
Mi se strecoară în zi
Albul lui ce iarăși va rodi,
Încă o dată și ne vom ține de mână.
Nu ne va opri nici o boală , nici o pandemie,
Mereu ne vom iubi ca și cum secunda acestui pământ să știe,că are nevoie numai și mereu de iubire!

Fotografie realizată de domnul profesor doctor Marian Gașpar(Bazoșu Nou , județul Timiș, România)

De dragoste pentru ea

Nu am crezut că am să zbor
Cu fâlfâit de aripi rupte de cocor
Că am să mă întorc în fiecare zi
Să te privesc, să mi te miri,
Să mi te vâri în brațe și să torci
Ca o pisică albă să mă joci,
Să mă răsfiri pe trupul tău cu dor
Să te privesc,să te măsor, cu gândul și cu sufletul mereu,să văd cât ai crescut în dragostea mea mare,
Să tremur agățat ca frunza în ochiuri verzi de baltă,
Să tot aștept să îmi surâzi în barbă,
Cu buzele să mă cuprinzi buimacă
De nopțile în care ni se arată crâmpeie lungi de nemurire.
Tu mă lovești în piept ca o angină,
Cu palpitații și torsadă,
Ca o avalanșă de zăpadă
Ce s-a pornit în trup și-n splină
Și smulge clipele din a mea viață
Și mă preling ca lacrima pe față,
Mă strădui să trăiesc și să iubesc,
Să te iubesc nebun, să mi te adun,
Să-ți fiu pantof, să-ți fiu și jartieră,
Să-ți fiu și pat cu somieră,
Să-ți simt căldura, toropeala
Și bătătura și țicneala,
Să simt că curgi în mine toată,
Atât de mult te vreau pe tine, neuitată.
Nu am crezut că pot să zbor, cu fâlfâit de aripi rupte care dor,
Să mă lovesc de dragoste și să adorm!

Fotografie realizată de Petru Cojocaru

De dragoste

Astăzi vă spun că în dragoste e permis orice,
În dragoste te poți transforma în ce vrei tu, mai ales atunci când alergi cu sufletul la gură căutând urmele pașilor lăsați de dragoste în viață ca o arsură,
Sărutul dat de ea, dragostea, sărut cald, aburind, clocotit pe față, răsfirarea degetelor ei adânc încrustată în trup de dimineață (trebuie să recunoaștem că fără de ea noi nu putem trăi) de aceea vă îndemn:
Ca o hienă să vă aruncați în vâltoarea îmbrățișării,
Să vă jupuiți de toate pieile râncede de pe voi, să fiți șoim, să fiți îmbelșugate ploi,
Să vă transformați în vultur, în bufniță albă, să zburați în înalt, cât mai în înalt,
În mare să scalzi iubirea,
Crustaceu sau delfin să fii,
Pe munte să crești, stejar, ulm sau pin,
În dragoste poți fi baloansar, poți fi nea cu care să acoperi inima ta,
Poți fi șal de mătase sau ac de cravată,
Butonii de argint de la cămașă,
Colonii de termite incolore și oarbe,
Să devori, să zbori, să te îngropi, să nu mori,
Poți fi nava de croazieră ce așteaptă în port,
Elicopterul cu elice în formă de stea,
Submarin sau templu budhist, o mărgea,
Marele zid chinezesc, să fii și tu văzut de pe lună,
Palton, umbrelă, șoșon sau curea,
Măslin, iasomie, gardenie sau liliac,
Broasca râioasă cu pistruii de lac,
Poți fi orice în dragostea ta,
Margaretă, trompetă,
Cizmea sau floare de mac, greier bosumflat sau arac,
În dragoste ești oricum puțin sau mai mult din toate acestea, nu te plictisești, nu plângi sau plângi, zâmbești sau rănești, cânți sau urli, privești, pentru că în dragoste, numai în dragoste trăiești!

Poezie de sfârșit de ianuarie

La sfârșit de ianuarie stropesc secundele cu puțin soare,
Frigul de afară îmi deschide sufletul lâncezit de zăpadă,
Norii aleargă și strigă pe stradă,
Negrul pământului se rotește în axă
Și dorm ascunși în el viermii cruzi de mătase.
Îmi întind ochii lung înspre februarie
Oare
Ne pregătim de iubire?
Irisul meu se întâlnește cu el,
Întâiul ghiocel,
Atât de îngust, atât de sfios,
Cu albul sidefat ca de os,
Cu verdele verde în al său trup.
Parcă rup, la sfârșit de ianuarie, secundele ce întârzie să apară în nou început, în așteptare.
Nările mi se măresc și miros
Miros a primăvară.
Mă bucură, ne bucură primul ei semn
Și-i fac, și-i facem cu mâna iernii ce tremură că pleacă în tandem,iernii ce pleacă spre aurolele boreale, spre sudul cuprins în ocean, cu strigătul norilor în van!

Poezie despre picioare


Îmi privesc picioarele
Crescute în vreme
Bătătorite, cu răni și cu semne, pline
De kilometri bătuți, tociți prin lume.
Un du-te, vin-o
Încoace și încolo,
Autostrăzi tipărite pe hartă
Dar marcate cu artă,
Rupestră,
Precolumbiană,
Romantică,
Gotică
Și urbană.
Stopuri, opriri, semafoare doar în noapte,
Uneori rostite sau șoapte
La câte o poartă,
Centru de spa sau hazna
Sau rătăcită gară prinsă într-o stea.
Îmi privesc picioarele
Sunt nehotărâtă cu ce o să mă încalț?!
Parcă aș lăsa pe asfalt
Saboții albi de spital
Sau pe cei roșii de bal,
Pe cei ce mă strâng,
Pe cei peticiți (dar care au fost cei mai fericiți).
Îmi privesc picioarele
Și mi le scufund
Pe rând, în iubire fierbinte,
Poate or să învețe minte
Să se oprească, (în gând)!
Și-mi pun pantofii cu tocurile cui,(sunt cei mai noi și cei mai buni) și o iau azi,iarăși hai-hui prin viață în iarna albă de gheață, însoțită de pisica neagră!

Desen realizat de Pop Traian Flaviu