Duminici

Nu mai spun nimic
Nu mai strig
Nu mai ridic din sprâncene
Nu mai rezolv probleme
Nu e treaba mea
Nu e lumea mea
Și ce minunat liniștea se așterne
Și mă vâr în pat
Te iau în brațe ascunzându-mă și visez
Picuri de rouă
Plutesc pe diminețile mele
Somnabula de mine
Doarme în sfârșit când nu mai strig
Nu mai spun nimic
Și nu mai rezolv probleme.
Doar aștept să se facă liniște
Pentru a putea ierta
Greșelile părinților
Mei ai tăi ai noștri ai celorlalți
Oamenii nu mai au nevoie de oameni
În duminici se sfințesc cuvintele neauzite de îngeri!

Napoli Galleria Umberto I

În fiecare vineri

Vinerea se ung trupurile cu ulei de iasomie
Mie
Mi se face poftă de tine
În fiecare zi din mai,
În fiecare an
Mă reîndrăgostesc de ce am.
Sunt absolut sigură că
Dumnezeul meu îmi vorbește cel mai mult la sfârșitul primăverii,
Îmbătată,năucă, sedusă de frumusețea a ceea ce crease,
Flori de curcubee,
Flori de mătase,
Vocale de păsări,
Stele,
Și mă ispitește din nou,
În fiecare zi de mai,
În fiecare timp al lui și-mi dăruiește bucuria, încântarea de a avea acest sfârșit de primăvară
Cu mărinimie.
Mie
Mi se face dor de tine
Și-ți murmur acest dor în urechea ta albă,
În timpul meu
Supusă,spunându-mi rugăciunea de mulțumire
Pentru iubire!

Napoli 05.2022

Aș pleca

Uneori trebuie să plec
Să măsor timpul în alte lumi
Ca și cum nu mi-ar fi de ajuns lumea mea imaginară
Cei peste 100 de metri pătrați ai casei ,grădina cu trandafirii vărgați.
Știu că uneori le-aș muta într-o altă țară
Ca pașii să-mi bată pietrișul mării
Lăsându-mă să mă înnegrească vântul serii,
Aș mânca doar alge și caracațițe prinse dimineața în plase,
Melci de nisip cu trup de mătase,
Fructe cu nume ciudate crescute în iarnă
Și mi-aș arde trupul cu smirnă și-n taină
Aș putea colinda neobosită,năucă în vreme
(Doar m-am născut pe drum pesemne)
Sufletului meu nu i-ar ajunge niciodată îmbrățișările furate,fumate,sărutările alunecoase pe buze,pe umeri, pe spate,
Dar într-o zi,
M-aș opri,
M-aș opri,
Încovoiat trupul meu ar dormi,
Ar dormi,
Și dacă-n somn voi umbla ca și-n viață
Voi ajunge departe,
Voi fi dimineață
Pescar de midii moluște și scoici
Cu ale căror schelete ai să te joci
Și culmea nu știu deloc să înot
Dar m-aș scufunda în valuri cât mai mult
Să pot culege din toate iubire
Albastru și verde
Și soare-n privire,
Aș fi pescărușul sau pasărea de după potop
Care v-ar aduce firul de iarbă,speranță și un pic de noroc!

Tablou din colecția proprie ( Parga Grecia 2011)

Ochii tăi

Uneori cred că am deschis ochii ca să văd ochi,
Pupila ascunsă ferită de deochi,
Ochii mei verzi care cresc
Câte o secundă din fiecare timp o surprind
Ochii mei verzi,
Ochii mei vă arată,
Această minune unică
Doar odată,
Ochii mei plâng, ochii mei râd,
Ochii mei strigă,
Ochii mei verzi aud
Cum se ridică firul de iarbă , vulturul alb,
Barza ce-și scaldă lungul grumaz,
Căderea pe scenă a unui actor
Cuprins de teama de a nu fi monoton,
Repetând în ritmuri de jazz,
În ritmuri de noapte,
De soare,în ochii mei verzi
Tu nu îi știi
Sau poate nu-i vezi
Cum râd,cum plâng, cum strigă și cer
Frumusețea secundei
Adusă din cer.
Alb negru,culoare de vânt,
Culoare,emoție strânsă în pumnii ce țin puținul pământ,
Trupuri istovite care aleargă în ape
Ca și cum potopul din nou
Ne-ar strivi,
Cuvântul ce rămâne blocat în laringe
Când tu îmi spui mereu nu,
Ochii mei se închid uneori a uimire
Verzind uimirea rămasă în voi,
Ochii mei strigă căutând iubirea
Fiind un strigăt verde de Munch
Cu neoane forforescente ce ticăie în noapte
Zorindu-mă să dorm,să visez,
Să pot imprima pe hârtii ceruite
Ce vreți,ce știți,
Dar eu fotografiez!mișcarea ochilor voștri
Ce strânge artera cea dreaptă
S-o aveți pentru mâine și ieri, să rămână în viață s-o aveți să nu o uitați niciodată!

Petru și Hazel

Întrebare

Pentru că mă îndrăgostesc atât de repede de apusuri,
Pentru că doresc să le văd accentuată starea în surâsuri,
Pentru că văd linia spatelui tău ușor curbată
Luând din culoarea unui nor ploaia toată,
Pentru că încerc și mă mir de faptul că am încercat,
Pentru că numai știu dacă sau nu te-am rugat,
Pentru că acum nu mă mai ajută nici vestirea oricărui înger
Care trâmbițează ziua în amiază,
Pentru că am spus e mult mult prea mult,
Pentru că m-am reîndrăgostit de un cuvânt nescris șoptit pitit în creier
De o metaforă cuprinsă în noaptea pierdută pe lună
Singur sau singură tu
În care lătrau sute de câini nu la oameni ci la fapte,
Pentru că vreau să rămân să rămâi,
Pentru că în final am învățat să cer
Apusurilor și steaua cea mare și albă de pe cer
Chiar dacă ele curg mereu cu aceeași nonșalanță purtându-ne și pe noi în visare
Amintindu-ne că suntem uitare
Se spune se pune
Nu știu!

Fragment de tablou din colecția proprie( autor necunoscut)

Poezie de vineri

Nu tremură frunza de movul deschis al înfloririi
Nici de cutremure cu magnitudine joasă
De ploaia mieroasă ce-mi învăluie măduva
Ce-ți cuprinde carnea pe oase,
Carnea movă deschisă cu miros de iarbă
Cu gust de primăvară tânără,
Caldă,
Nu tremură lacrimi,nici cuvinte,nici unde,
Apăsată rămâne talpa ta de antilopă pe pământuri,
Amintire rămâne urma sărutului
Dat ție,
Soarele și-a făcut rotația,
Grația,migrația
Pentru noi doi
Tremurăm în îmbrățișări cuprinși de albastru,goi
Germină norii în stele,în inimi și ploi!

Fotografie realizată de Alexandra Dănescu

Poveste despre rochia galbenă

Femeii îi stătea bine în rochia galbenă
Dar n-avea pantofi
Putea să-i împrumute și apoi să nu îi mai înapoieze deloc.
Primăverii îi stătea bine pe stradă uitată și îmbrățișată doar în grabă de brațele unui copac ce se înverzește de abia acum
Dar părea prea goală și soarele nu-i acoperea umerii încă
E doar martie
Și atunci a luat cu împrumut rochia galbenă a femeii care se plimba pe lângă ea.
Femeia nu s-a supărat
Știa că în curând n-o să mai aibă nevoie de rochie
Venea vara nesfârșită și n-o mai vroia.
Își putea înfășura trupul cu căldura
Trupului lui de bărbat
Și-i mulțumi primăverii
Și rochia cea galbenă luată cu împrumut i-a lăsat!
Și astfel primăvara poartă galbenul pal sau intens depinde de oră
Prin univers!

Promisiune de primăvară

Ne privim noi două,
Iarna se alungește se iuțește spre poli
Parcă mai rămâne puțină gheață în sufletul meu
Hibernând în ceață,
Se caută stingheră în cele patru colțuri
Și ia chip de himeră
Anorexică și bulbucată,
Umflată, efemeră
Pa iarnă, îi spun mestecând tutun,
Te du,
Mă apucă angina instabilă labilă,
Pa, te du
Azi a venit ea primăvara cu aere de Cannes pe maidan
Cu lujeri verzi de mătase,
Cu muguri pocniți de cravașe,
Cu albul imaculat al zilelor tot mai lungi,
Cu zbaterea temporară a păsărilor în lunci,
Dar parcă în ultimii ani mi-e și teamă s-o privesc
Are viruși,războaie,jocuri grotești
Și după prognoza stabilită și ploaie,parcă ar vrea să mai cresc,
Nu-i ajung brațele mele prelungi cu care apuc și strâng iubiri
Nu-i ajung nici cele zece porunci
Și mă strivește cu norii ei încolăciți care seamănă când îi țin în palmă cu trupuri albe de iubiți
Mi-a pus aripi de verde crud de păpădie să mă duc, dar eu nu mă duc
Mi-a făcut cuib de iarbă în care să clocească barza albă cele patru ouă,
Trei vă voi da vouă,
Și atunci,
Mă plouă cu foc cu albastru și roz
Cu focoase nucleare,angoase, și mult moloz
Cu rătăcirea în zbor a rândunelelor și a șirurilor de cocori
Și îmbătrânesc în primăveri pătrunsă de polenul narciselor galben, lacom,
Și se pare că visez din nou și din nou eu am să zbor!
Nu mor! Nu am să mor!

Să fim primăvară

I-am propus să fim primăvară
Eu și el
Galben un ochi să port eu de păpădie
Când numai vreau să văd nimic să-i împrăștii puful
Să mă pierd într-un labirint să alerg să mă mint
Un ochi albastru ca văzduhul
Să poarte el
Doar el știe să urle ca un tunet
Să scapere scântei ca un fulger
Dar norii să mi-i trimită mie
Numai eu plâng în zile
Și aștern mai apoi curcubee în ploi
O inimă liliachie de brândușă cu cave portocalii aprinse am să-mi pun eu în piept
Sau mai bine lui
El e fragil lui i se înfundă coronarele
Eu voi avea de trăit mai mult
De aceea îmi voi așeza inima roșie de roză în cutia toracică sau mai bine în osul temporal
Și am să tac când vor sângera spinii și-i voi înfige să crească ca vița de vie pe arac să dea rod potop de belșug ca să vă aduc vin la fiecare masă de duminică
Pântec de lalele colorate voi avea
Toate culorile sunt cele mai de preț
Voi fi listată la bursa de valori
Pentru ce am purtat în pântec și am dat viață
Iar amândoi vom avea brațe de salcie curgătoare să vă putem cu prinde neliniștile patimile lacrimile cuvintele sau brațe de crini și măslini cu care vom purta pace și alin
În fiecare primăvară de acum înainte!

Poezie pentru sărutul dat pe inimă

Unii spun că doar eu te iubesc,
Am stat fidelă în patul tău atâția ani
Unii spun că doar tu mă iubești,
Că m-ai protejat de intemperiile iernii
Ca pe o prețioasă imortelă
Că atât demult te-ai străduit să-mi ții trupul meu rupt în tinerețe
Erect și plin de frumusețe
Dăruindu-mi din vlaga ta de bărbat,
Unii mă văd pe mine înflorind mov sau galben în umbra ta,
Unii te văd pe tine atât de îndrăgostit de mine
Încât nu știu dacă eu am același număr la cămașă sau același număr la pulovărul de tricot
Pentru că mă văd purtându-ți puloverul în fiecare dimineață
Savurându-ți mirosul dulceag de transpirație
Amestecat cu izul parfumului meu,
Uneori parcă avem aceeași culoare a ochilor obosită sau mirată
Pomeții parcă nu sunt patru ci sunt doi
Pe aceeași față ridată,
Unii ne confundă în grabă când ne văd pe stradă
Dar noi alergăm doar cu două picioare în grabă,
Unii nu știu de fapt că avem o singură splină,
Un singur pat,
O singură viață,
Un singur dulap
În care ne stau aruncate hainele
Pentru că nu are nici o importanță
Cu ce suntem îmbrăcați
Când ne sărutăm
Apăsat, tulburați de îndrăgosteală
Pe inimă!