Ramona

Mi-ar place să-mi port omul de zăpadă în sfârșitul acestei veri
Să-l plouă pe stradă,
Să-l plouă cu meri,
Să-i cânte vântul roșiatic și lung,
Să-l mângâie luna
Când se prelinge în umbre pe pământ
Să-l pun la vedere,
Mirați să se întoarcă copiii
Să întrebe de unde e el,
Iar omul meu de zăpadă să râdă, să aplaude și să se fudule mereu
Că a venit doar cu mine,
În suflet mi-a stat
Și i-a fost atât de bine
Încât de iarna trecută a noptat
A privit primăvara cum curge în culori și în curcubeu
Și a plâns că n-o poate atinge,
Dar i-am povestit eu
Cum rândunici și berzele albe se întorc, iubesc și apoi mor
Cum soarele ne încinge în inimi și dogoare ca un cuptor
Și mă încumet acum în toamnă să-l scot la plimbare puțin,
Să-i arăt cum se stinge frunza,
Și ciorile cum ne vin,
Cum strigă copiii în seară că ar mai vrea să se joace puțin
Cu mine ,cu el omul de zăpadă
Cu stelele mici și adormite de vânt și un înger pribeag rătăcit pe pământ ce alunecă mirat și nătâng ,visează cuprins de iubire, iar omul meu de zăpadă rămâne pe stradă așteptând iarna cu îngerii albi și pictează pisici, flori,și căței,oameni îndrăgostiți îngeri și ei!

Au înflorit castanii

Castanul de pe strada mea mi-a spus:,,Să îți înflorească sufletul , să-ți fie plin de bobocii iubirii”
Iar eu , firavă și neștiutoare am adormit,
Și a înflorit castanul!
El mi-a privit de dimineață din nou sufletul, treaz de data asta și iar mi-a spus: ,,Urcă-l și urcă-te cât mai sus, împodobește-te cu lumină”
Și m-am făcut surâs, dezgolit fără de vină!
Castanul m-a învelit cu albul și rozul soarelui
Și am pornit din nou hai-hui( de fiecare dată o tot iau din loc cu noroc sau fără noroc)prin cartiere inaugurând terase,berării, piețe și florării, anunțând festivalul de artă stradală sau de jazz, sau artă culinară
Invitându-mi prietenii beți ,beți de fericire,lăsându-ne reguli, mizerii și tristeți în urma altei vieți,să petreacă cu mine!
A înflorit castanul și îngerii noștri chicotesc de bucurie și-și pun dorințe,și suflă în lumânărele creând noi tendințe,în primăvară,în primăvara firavă de soare,
Strigându-ne să numai stăm închiși în case, să ne mutăm zilele afară, în ploaie!

Timișoara , cartierul Fabric

Despre îngeri

,,Azi am fost la piața de îngeri,
Era închis”.
Mă uitam în sufletul tău, era trist!
Te-am luat de mână ca pe unul pierdut de vedere, pierdut de ochi și te-am dus la piața de flori,
Să-ți aleg maci roșii să ți-i pun pe brațul stâng, să te înfășor, să te ferească de deochi.
Nu eram decât noi, noi doi și-o florăreasă bătrână cu dinții albi de lapte de stână.
Tu simțeai mirosul de azalee și trandafiri pocniți , eu mă uitam după ceilalți care nu erau , și-i știam atât de grăbiți , să planifice concediile plătite în avans de anul trecut, să-și amâne programările la fitness și dans, și numai au astfel timp și soare să vină în piața de flori să cumpere culoare să o pună în viața lor.Dar mâine dragul meu după rapel sau altă vaccinare, sau imunizare îți promit că vom merge din nou la piața de îngeri,
Poate peste noapte unul din ei se trezește și numai plânge!

Fotografie realizată de Diana ( cartier Fabric -Timișoara)

Proiectul „Timisoara ascunsă”este un proiect personal, de explorare urbană.El s-a născut din pasiune pentru patrimoniul cultural timișorean. Doresc ca prin această inițiativă să arăt Timișoara așa cum o știu eu: frumoasă, misterioasă, bogată.( adresa de instagram a Dianei este :Diana/Timisoara ascunsa)

De început de mai

Gàndește-te că în curând voi împlini 53 de ani
Într-o zi cu soare călător cu nume de rai,
Gândește-te că poate nu voi mai fi,
Sau voi rătăci pe alte vieți sau planete cântând din nai .
De aceea mă așez hotărâtă și fumez țigara pufâind și înjurând ,
Mirându-mă de prima clipă a ovulului fecundat și plăpând, savurând norișorii de fum ce se imprimă în pereți și plămân, plămânul meu stâng mare și nebun.
Gândește-te că ar fi cazul să mă fac blondă, sau să-mi șuvitez părul și sufletul pe alocuri alb,
Să-mi fac o rotondă drăguță în privat.
Sau mă voi aplatiza în ultima celulă sau voi fi nou embrion,
Pus în albastră capsulă și trimis în constelația Orion.
Și-am să cresc în anii ce vin, cu un alt suflet naiv de copil,
Și-or să-mi apară sâni de femeie , de piatră din care vei aprinde prima scânteie,
Și trup ciufut în îmbrățișarea ta, și himenul rupt și supt cu parfum de acadea.
Și am să vă iubesc din nou pe voi iubiții mei avuți ( în alte ore), și apoi în drumul de întoarcere înapoi , am să mă întind pe iarbă și desculț,
Sufletul va alerga în linie dreaptă ,(iubindu-se pe sine de astă dată)în maratonul vieții , nemairatând linia de sosire , vopsită cu iubire, multă iubire!

,,Ești binevenit asemeni florilor din mai” Charles Macklin

Poezia numărul 7 din Săptămâna Mare


Veniți de luați Lumină
Lumină în tăcere,
Lumină în întuneric,
Că cel ce treaz nu este
Și Cel care vegheaza
El știe sau nu știe,
A se ruga și cere,
Când zgomotul de lacăt căzut în negrul hău ,
Când cheia ce deschide
Și închide tot ce-i rău,
Când lanțurile groase
Se sfarmă în pumnii strânși,
Când lumânarea arde și ochii ca de ceară
Se plâng în veci nestinși,
Când cuiele pe cruce se afundă adânc în carne
Când Tu îl privești pe El,
Și El supus adoarme,
Când giulgiul înfășoară trupul firav și drag,
Când rănile se surpă și de pe lemn îl trag,
Când jalea mamei strigă și floarea se înfoaie, când nu e nor , nici stea , nici vânt și nu e ploaie,
Când noi, cei muritori, cei plânși , și rătăciți,
Cei fără de biserici
Și în suflete închiși,
Ne mai spălam pe față, ne tolănim în vis
Și alergăm într-una cu zilele desculți
Și știm că în noaptea asta,
Când lumânarea arde
Când rugăciunea noastră
E dusă mai departe
Când oua înroșite împodobesc cuibare,
Noi ne plecăm spre Tine și spunem:Doamne, Tu care ai văzut și moarte și neființa,
,Tu care ai știut să ne împlinești dorința,
Tu care ne-ai adus acuma Învierea
Ascultă-ne și dă-ne noua mângâierea
Căci suntem îmbrăcați în straie noi și albe,
În brațe noi purtăm, mieii plăpânzi, micuții,
Și cozonacii grași umpluți cu mirodenii
Și ne plecăm spinarea în ceasurile denii
Și mergem
Pe cărare rostind în,ale vremii
Smeriți cu bucurie și îmbrățișați cu vrere
Slăvind cu bucurie
A noastră Înviere!

Poezia numărul 6 din Săptămâna Mare


Și dacă nu zidim iubire
În mâini vom ține piatră,
(Se sfarămă in vântul
Din miazăzi și noapte)
Nu mai găsim nici ușa
Nici casa ,nici covata
Pe care ne-au lăsat-o
Bunicii când au plecat din lume
Săpăm zadarnic
Cu mâinile mai goale
În temelia vieții
Și nu găsim chemarea
Nici varul ce albește
Și spală oase sfinte
Nici vorbe rătăcite ce zboară în astă minte.
Deci să zidim iubire
Și-ncepem cu măsură
Dar nu așternem ură
Nici false jurăminte
Să ridicam cupola
Și acoperiș de soare
Pe sobe și pe tinde
Și în vatră jar de stele,
Să punem la ferestre
Stropii mărunți de ploaie
Și pe la uși zăvor
De iarbă și de trestie,
Și scări de galbenele
Cu trepte de măceșe
Să împodobim pe țigle doar cuib de rândunele,
Și atunci când casa noastră
Se va sfinți în seară,
Să aprindem lumânare
Ca fiecare colț al ei
Să fie zi,
Și în fiecare ungher să atârne lune mii.
Deci să zidim iubire,
Să înălțăm azi
Cetate din ea
Pentru zilele ce vor urma,
Pentru toate zilele ce vor să fie,
Noi,numai noi putem zidi iubire!

Biserica din lemn Căzănești județul Hunedoara(fotografie realizată de Lili Drăghia)

Poezia numărul 1 din Săptămâna Mare


Postim până la Paște
Post negru,
Doar apă buzele noastre vor picura
Doar rugăciuni și căință
Sufletele noastre vor cânta,
Postim pana la Paște
Post negru,
Doar pâine vom mânca,
Pâine de grâu,de secară
Amară în dimineața albă și goală,
Postim pana la Paste
Post de izbăvire
În inimi ,iubire, iubire aprinsă
De rugă nestinsă,
Văruită pare noaptea cu luna
Străjer ,pribeag printre noi
În nopți așternem , stele , făclii
În case , flăcări vii.
Postim până la Paște
Cu capul plecat, acoperit de broboadă
Obrazul ne murmură,
Ochii ne tulbură,
Mâinele tremură răsfirând mătănii
În aprilie ,merii, țarinile pluguie.
Seceta arde macii roșii din mai
Când de Rusalii, salcâmii ,
Se îmbracă în straie bălaie
Și primii dănțuie în vale , crinii.
Postim pana la Paște
Și apoi până se naște ,
Cel ce Mântuie viața noastră de spinii durerii și a tăcerii
Mântuire în lume
Rostind nume,
Chemând pe fiecare,
La cina cea de taină și răscumpărare
Și Iuda din noi
Cu tristețe se închină
Turnând vinul în gol , ce curge a vină
Sărutul ce întoarce iertarea cea scumpă,
Și drumul crucii cel lung,
Îl străbatem cu toții,
La porți batem și cerem odihnă
În postul cel mare,
Rugăciuni și har , iertare,
Primim in dar…dar

Flori de măr(mărul din fața casei mele)

Poezie pentru frumos

Azi eu îmi pun o mască de iubire, de adevăr,
Sufletul meu cască a uimire, flutură spre cer,
Fotografiez mereu hărțile întipărite pe fețele voastre,
Sentimente atârnate în minte, pe ochi,zăbrelite și mate ca într-o fereastră ce așteaptă să fie închisă sau spartă.
Emoții stârnite de a zâmbi cât mai frumos, de a sta pironiți într-o ramă de lemn sau de os,
De ar rămâne trecerea a tot și toate ca o năframă legată la spate!( mama își acoperea capul mic și drag cu o astfel de năframă și mă alinta și-mi întorcea inima pe dos, de dor, de neputința de a mă ști neîntors).
Uneori vă pun eu mască, mască împletită din ceară de tei,encaustic vă aștern cu temei, să rămâneți încremeniți , să priviți înspre copacii miraculoși de înfrunziți, să priviți doar înspre ei.
Uneori, azi, acum , mâine, alaltăieri purtăm toți mască, dar vă surprind fotografiind un alt timp,timpul rămas acasă!

Poem despre anii trecuți


În dimineață
Zăresc o brunetă superbă
Cu mijloc de viespe
În jurul gâtului, îi stă atârnat de parcă l-ar fi furat
Un colier de argint
Cu ametist
O brunetă cu părul întins într-un vis.
Întorci și tu capul ușor,
Să nu observ
Că ești trecător,
Eu tund arbuștii și azalea
Și-ți șoptesc printre buruieni și fluturi
Că s-a dus timpul,
Ce frumoși eram, ce tineri eram ținându-te mână căutând vise printre florile de muscarii mov ca de amestiste.
Numai singura diferență este
Că eu nu am fost niciodată neagră la tâmple,
Părul meu și acum îmbracă coaja roșie a castanului
Sărutat de soare
Puținele fire albe de mătase a porumbului
Îmi încrețesc iubirea.
Trecătorule,
Te astept deseară iarăși în asfințit( nu e rost de dormit)
Să-mi vopsești părul negru chiar dacă e timp de postit, e primăvară, te aștept deseară!

Archibald Standish Hartrick( Woman looking out of the window) desen în cărbune 1905

Poem de dragoste pentru sora mea

În a treia zi de aprilie, pocnesc cireșii de atâta alb și roz, gândul meu zboară înspre tine cu susul în jos scuturând mireasma zilelor de mâine.
Privesc în anii care îmi stau în umbră, la a ta rădăcină, care
Zburdă, aleargă în trup și-i întreb sfioasă și voioasă,
Oare vântul cald să fie de vină,
Oare întinderea nesfârșită a cocorilor rătăciți în drumul spre casă,
Oare iubirea ce se revarsă din tine și-ți apasă de atâta timp pe tâmplă de mă lovește de fiecare dată migrena și-n fața sufletului tău frumos rămân mută și tâmpă.
Oare cuvintele rămase în tine,
Le porți și le ascunzi în tot ce vine,
Oare, ceea ce n-ai spus niciodată, răbdarea ta nesfârșită și întinsă ca marea,
Oare luna pe care o privești, sigur te iubește și o iubești îți va asculta și-mi va asculta chemarea?
Oare aș putea cireșii în foc care pocnesc de alb și roz de mă fac să mă întorc de fiecare dată să-i privesc, să ți-i trimit pe un nor să te-nvăluie cu mireasma lor, să fii un cocor care vine mereu acasă să se joace cu mine,sora ta mică, sigur că pot să ți-i trimit …și îi trimit cu vântul cald și cu gândul , mereu, chiar dacă tu nu știi(dar tu sigur știi, doar ești sora mea cea mare și mereu vei fi).