Uit numele meu tatuat Pe urechea ta cea bleagă și aproape astupată de ceară Cu zumzetul prezent al tinusului macabru și tandru Uit că cineva mă mai poate striga Când eu mă scufund în marea cea roșie Ca și carnea mea Nimeni nu mai știe acum cum mă cheamă Doar soarele mă mângâie pe spinare Și se colorează într-un indigo Pe papirusuri și pe pietre Ca un început!
Să trăiești într-o inimă Ce poate fi mai minunat Să înțelegi în clipele din urmă ale acestui august Că ea te poartă insomniacă Fiind o pasăre ce cuprinde nesfârșirea cerului Roșul iubirii Ce se revarsă atunci când tu Îți deschizi larg fereastra Să miroși dimineața Și mâna îți tremură în timp ce îți torni cafeaua neagră în cană De bucuria revederii cu tine În singura noastră inimă.
Când am crescut mare,mare, așa cum se cuvine, Mi-am decupat sternul, cu degetele răsfirate în rugăciune Să vă holbați la inima mea, O minune! Decolorată de iubire, Pulsând în ritmuri de zile și nopți, Galopând în aridul gândurilor Elegant,mai târziu haotic semănând a dinți de femeie,nu de fierăstrău, puls ce nu va fi convertit niciodată! Se va accelera mereu într-un flux și reflux asemănător mării, Va primi aripi de înger Și va zbura, Va cânta,va dansa, se va autografia răzând Și nici o clipă nu va plânge pentru timpul trecut!
M-am pierdut în vară, Am alergat atât de mult în zilele ei lungi De teama că nu o să mai ajungi și tu lângă mine Să guști din carnea mea Pârguită ca o piersică Atârnată pe o creangă pocnită de arșiță. Cine mai știe în care timp a fost inventată vara? Cine mai își aduce aminte în care secundă mama și tatăl meu m-au născut, Calculând îmi dau seama că totuși era o zi de vară Când trupurile lor s-au auzit strigând, Sunt pline piețele de fructe roșii și galbene de import de mure,caise și piersici De flori împăiate și lavandă uscată, Femei se iubesc,bărbați se iubesc în noapte târziu Și eu parcă așteptând să știu Ce să știu ? Mă văd cum mă mai nasc încă o dată Oprindu-mă lângă tine Vară să-ți fiu!
Unii dintre noi nu trezesc iubirea O lasă să doarmă adânc, Atât de adânc, Încât cheamă preotul pentru împărtășanie Își spun:asta a fost, Sau îngaimă sfios Pe curând! Eu le strig, îi dojenesc aspru sau moale Ce folos? E întors totul cu susul în jos, Se varsă prinosul din prinos, Se golesc măruntaiele Ca și cum am jupui păsări de vii, Cresc tensiunile arteriale Ca și cum ar izbucni Epidemii, de boli cardiace Cu ritmuri agonice,zglobii, Ies din mame copii și învață să urce în timp, Respiră cu plămânii fixați în vârfuri de munți verzi și curați, Ținând inimi în mâini Care se prefac în vulcani ce erup și apoi tac, Vulcani,din care în loc de lavă curg iubiri Pe alte drumuri, Inversând circulația mică cu cea mare, Sprijinându-și arterele,venele și capilarele pe cer asemeni lui Atlas, rostogolind în alt timp iubirea și ce a mai rămas Mă întrebi: ce a mai rămas?! Un măr roșu și gras îți răspund Cu care mă vei ispiti într-o zi Să pot păcătui Iubindu-te Și apoi să pot muri…
Îmi vine să-ți amintesc de mine cea tânără din când în când De aceea mă port prin casă fără sutien cu o nonșalanță și o angoasă de parcă m-aș rătăci în etern Iar după fiecare noapte și secundă lungă în care noi doi ne-am iubit, Mănânc înghețată multă, Acum am timp să observ Că rochia cu tivul brodat cu roșul mat Nu mă cuprinde, Am tot timpul din lume Să exersez pilates și stretching și yoga, Să plâng,să nu plâng,să mă plâng Privind în anii din urmă Cum zburam rătăcind, rătăcind Adunând ca într-un puzlle 3 D Fărâme din tinereți Și-ți fac cu ochiul într-una, în dimineți Când tu mă trezești,șoptindu-mi: -Nu știu ce faci iubito Dar tot mai frumoasă și dragă îmi ești! Și eu mă adun în tine mioapă la tot ce e în jur Și știu că îmi vine, dar ce îmi vine Să iubesc, Să te mir, Să te … Tot timpul din lume!
,,Launmomentdat în parc” Am țipat Așa ca o hienă Lovită de migrenă Care a uitat să-și ieie tadorul Și o chinuie dorul Printre castanii loviți de furtunile din verile trecute, Hortensiile plantate de mult și acum ponosite, Doar câteva tije înflorite mai păstrează albul imaculat al dimineții de vară, Pufoșenii de câini tineri și bătrâni aleargă dorind atât de mult să cuprindă din viață Și ei hiene mai mici, cu zâmbet pe fețe cu sclipici Mă înec într-o înghițitură de bere artizanală Visând la tine, Sufletul meu se îneacă și el pe acorduri de rock, disco, funny, reggae,pop, E un amalgam cu nuanțe de bleu,orange, roz și lila, Parcă mi-aș spune pa, Dar e atât de frumos Și mă-ntind pe jos Pe iarba strivită de pantofi și șlapi, Teniși,adidași Mărimi cuprinse între 20 și 45 Și știu că mă atingi Și știu că te ating ,,Launmomentdat în parc!”
Timișoara Parcul Poporului 10.06.2022 (Launmomentdat în parc)
Știu că numai tu mă miroși ca pe o vară cu nopți lungi,acoperite de stele fierbinți în îmbrățișările mele Cuvintele auzite uneori cad, Ploi repezi, Tunete de vocale, Mă încalț cu sandale și port rochițe scurte Galbene,roșii sângerii Ca și cum apusurile S-ar pătrunde în mine stinghere, hoațe și vii Și trupul meu acoperit de sudoarea smintită din zi Îți amintește de dogoarea Coaptă din lanuri Și-mi scrii, Că ți-e dor dor de pâinea dospită și arsă în cuptor Că mi-ai întins cearșaful de pânză Și l-ai împodobit cu flori, Maci ofiliți să zaci Margarete turtite de albul fără bronz De buzele mele dorite În dimineți peste tot. Știu că numai tu mă miroși ca pe o vară Ce abia e la început Și-mi trimiți mesaje cu gif-uri drăguțe mereu Să nu te uit.
Uneori cred că am deschis ochii ca să văd ochi, Pupila ascunsă ferită de deochi, Ochii mei verzi care cresc Câte o secundă din fiecare timp o surprind Ochii mei verzi, Ochii mei vă arată, Această minune unică Doar odată, Ochii mei plâng, ochii mei râd, Ochii mei strigă, Ochii mei verzi aud Cum se ridică firul de iarbă , vulturul alb, Barza ce-și scaldă lungul grumaz, Căderea pe scenă a unui actor Cuprins de teama de a nu fi monoton, Repetând în ritmuri de jazz, În ritmuri de noapte, De soare,în ochii mei verzi Tu nu îi știi Sau poate nu-i vezi Cum râd,cum plâng, cum strigă și cer Frumusețea secundei Adusă din cer. Alb negru,culoare de vânt, Culoare,emoție strânsă în pumnii ce țin puținul pământ, Trupuri istovite care aleargă în ape Ca și cum potopul din nou Ne-ar strivi, Cuvântul ce rămâne blocat în laringe Când tu îmi spui mereu nu, Ochii mei se închid uneori a uimire Verzind uimirea rămasă în voi, Ochii mei strigă căutând iubirea Fiind un strigăt verde de Munch Cu neoane forforescente ce ticăie în noapte Zorindu-mă să dorm,să visez, Să pot imprima pe hârtii ceruite Ce vreți,ce știți, Dar eu fotografiez!mișcarea ochilor voștri Ce strânge artera cea dreaptă S-o aveți pentru mâine și ieri, să rămână în viață s-o aveți să nu o uitați niciodată!
Femeii îi stătea bine în rochia galbenă Dar n-avea pantofi Putea să-i împrumute și apoi să nu îi mai înapoieze deloc. Primăverii îi stătea bine pe stradă uitată și îmbrățișată doar în grabă de brațele unui copac ce se înverzește de abia acum Dar părea prea goală și soarele nu-i acoperea umerii încă E doar martie Și atunci a luat cu împrumut rochia galbenă a femeii care se plimba pe lângă ea. Femeia nu s-a supărat Știa că în curând n-o să mai aibă nevoie de rochie Venea vara nesfârșită și n-o mai vroia. Își putea înfășura trupul cu căldura Trupului lui de bărbat Și-i mulțumi primăverii Și rochia cea galbenă luată cu împrumut i-a lăsat! Și astfel primăvara poartă galbenul pal sau intens depinde de oră Prin univers!