Ea este toamna mea
Cu bestiale culori
Desprinse din trupurile noastre
Atâta galben
Atâta fum
De parcă ne-am arde iubirile pe drum
De parcă nu ne-ar mai rămâne nimic
Mult mai târziu
Vom deveni candele
Mame
Post
Iubire
Sacrificiu
Solstițiu
Și alb
În înalt
Vom fi cer
Rugăciune
Iar pentru alții
Vom fi stea
Călătoare în inimi pe o mare de suflete
Stea de soare în toamna mea de acum!
Îngerului meu i s-a făcut somn
E scurtă acum ziua în noiembrie
E pâclă
E rece
Ba uneori e și cald
(Mai închidem caloriferul economie)
E ceață cu semne ireale
Bizare
Și trupul meu e umflat și articulațiile mă dor de umezeală
Îmi cere el îngerul perne și dună
Și-i spun că nu le mai am
Că penelor lui i-am pus cutumă
Și le-am împrăștiat pe drum
Dar îi promit că am să-l țin la mine în brațe
Și capul lui plecat de smerenie am să-l pun
Pe umeri
Pe inimi
Pe viață
Și am să-i cânt duios și am să-l legăn ușor ca pe un prețios odor
Că atâta iubirea zace în mine
Încât atunci când el va pleca
Îmi va rămâne puf și pene albe în amintire încât pot face și o saltea pe care în sfârșit mă pot întinde și eu să mă pot odihni pe ea!
Nu e ușor nici să pleci
Nici să rămâi
Toamna mea
Te atârn în cui
(Să nu mă spui)!
Și n-ai să plângi
Când am să-ți bat piroane lungi
Pe brațe lungi și pe copaci,
Pe frunte am să-ți pun coroane galbene de araci
Tu ai să taci,
Și o să mă mângâi cu vânturi calzi
Cu vânturi reci
Cu ploi mărunte scurte seci
Cu burnițe de lacrimi multe
Ca să-mi ajungă să nu uite
Inima mea
Că o învelești,
Cu zile palide și cu povești
Șoptite rar sau mai prelung
Sorbind un ceai,
Mergând la vernisaje și prin librării
Cu pași bătuți în frunze și pustii
Și umezind din când în când secundele
Cu vinul blând,
Cu un proseco sau cu mere , cu îmbrățișări molatice pe perne vârându-mă în tine toată,uimită și tot timpul beată!
Nu e ușor, nici să pleci , nici să rămâi , de aceea rogu-te mai stai puțin!
Și eu știu că nu voi avea niciodată 140 de perechi de aripi
Nu voi reuși niciodată să vindec
Dar voi găsi
140 de cuvinte pentru iubire
În fiecare zi!
Acum s-a desfrunzit mărul
Am uitat de câte ori s-a desfrunzit sau a înfrunzit pentru mine
Anul acesta a a avut cel mai bogat rod
Și parcă o teamă o port
Că va fi ultimul an
Va înflori mereu în sufletul meu
Mereu îi voi căuta lumina aruncată de brațele lui pe pereții sufrageriei
Numai ei știu de câte ori m-am oprit să o mângâi ca pe o bucurie
Așa cum ne mângâiem inimile uneori! S-a desfrunzit și îngerii iernii îl vor împodobi greu cu pene albe
Se va mai rupe o creangă trosnind de ger
Eu să-i mai cer
Să rodească iar?!
Frumusețea lui va rămâne în mine așa cum te port și pe tine rămas în mine în anii dintâi când erai îndrăgostit
Eu să-ți mai cer să fii același
Nu aș mai avea bucuria amintirii despre mine cea plină de vlagă și fără de vergeturi slabă atunci cu grimasele burții lăsate în paragină și uitare acum
Se desfrunzește mărul!
Iarăși?
De câți ani iubito îl avem?
Sunt îndrăgostită
La vârsta mea? (E o tâmpită!?)
Și eu declar cât pot de tare
Da, sunt îndrăgostită de toamna nevestită,
Caldă cu ploi de primăvară,
Cu galbenul din case crud de caisă,
Cu arbori dezveliți și fără de pudoare,
Cu foșnet scurt de frunze în suflet,
Cu struguri cruzi și cu gutui,
Cu coaptele ludăi dulci amărui,
Cu mersul meu anapoda pe străzi
Lăsându-i toamnei sufletul să mi-l culeagă
Să fie ghindă sau castană pe o creangă,
Să-l mângâie în noapte vântul ei,
Să-l ducă în inimi teleleu, în voi, în tot și nicăieri!
De toamnă sunt îndrăgostită, atât de îndrăgostită
Încât mi-aș da din suflet să rămână și să-mi doarmă
Pe brațe și pe pântec și pe ochi, să fie amorțite secundele în ceață, să vă încălzesc târziu în dimineață,
Să fiu eu somn de drumuri castanii
Și somn cu vise roșii printre vii, să întind cât pot din viața mea , noaptea de toamnă, ca o taină cu stele mici și plumburii, cu îngerii pictați în strană, pe cer cu chipuri de aramă, să fiu eu somn și voi în toamnă arbori vii, să îmbătrâniți plini de iubiri!
(A se citi cuvântul vii ca fiind pluralul substantivului vie)
Cine m-ar prețui pe mine cea care în timp am purtat trei inimi șase ochi treizeci de degete de la mâini șase tălpi și atâtea iubiri în atătea zile cât au stat înghesuite în calendarele gregoriene sau iuliene acum când
Au înflorit copacii în galben roșu castaniu
Și sunt ca raciii și
Încet se despodobesc de cuvinte
Se aștern ca niște lumânări pe morminte
Cine ar prețui sau m-ar prețăluie pe mine cea care azi
Îmi vine s-o las baltă cu îngrijirea celor bolnavi de inimă rea
Și-mi vine să mă angajez la horticultură s-o iau pe arătură
Sau la spațiile verzi
Să adun frunzele căzute în grămezi
Cine? Sau cine va fi următorul ca mine?!
Puține suflete mai sunt îndrăgostite în toamnă
Puține picioare cu cizme de gumă murdare mai sar în ochiurile de ploaie
Printate în zgura străzilor ( asfaltate demult de comuniști de oameni triști ce țineau strâns în ochi sudalme și sudoare speranță și candoare)
Puține palme mai țin castanele despletite de taine
Puține suflete mai iubesc timide
Și se țin în brațe sau fac sex în firide
De case de pe care cade tencuiala
Îngustă și bizară
Cu gust de cafea de cicoare moale și amară
Puțina sfială de a sta înghesuită în tine
Dispare încet ca un apus dintr-un gadget
Propus acum în valuri
Puținul tremur ce-l mai am
Din trupul tău
Pe trupul meu vlăguit și cuprins de sărutări neinstagramate
De mângâieri încete și nedownloadate
Puține suflete rămân acum în toamnă
Gripate virusate și cu toane
Și mai încearcă să rămână treze
Cu inimele prinse în zile
Și vorbele scrise în grile:
Adevărat sau fals
Sau varianta trei sau varianta patru cu mai multe răspunsuri sau să o lăsăm baltă și mergem la teatru au mai rămas puține scene neatinse nici de noi și nici de vreme sau te invit la dans acolo în pădure pe o margine de șanț…sau toamna asta cu miros de puțin divin ne dă șah mat din plin!
Ar încăpea casa mea într-o frunză
De ambrozie de salvie sau măr
I-aș întinde și încârlionța ferestrele prin al meu păr
Și ochii i-aș ține deschiși într-un vis
Ca tu trecătorule să-i citești și să-mi atingi inima
Tămâiată a nu știu câta oară
În vară și unsă cu mir într-un suspin și o bătaie de toamnă.
Ar încăpea casa mea într-o frunză bălaie
Și-ar cuprinde cartierul și strada orașul meu cu clădirile căzute și uitate de ploaie
În soare le-ar cuprinde și le-ar atinge cu dor și iubire
De frunze
De frunze.
Cât de adânc în oceanul Antlantic
Cât de adânc
Mă pătrund în tine
În albastru și verde
Doamne cât de bine și amorțit și liniștit îngerul meu visează cocoțat pe valuri dansează
În timp ce eu mă scufund în calima să-mi ducă visul mai departe și inima
Îi fac cu mâinile mele semne
Îngerului
Semne cu mâinile mele crescute în nisip și în lavă
Dar cine să le vadă
El e atât de preocupat să consume rom alb gin și daquiri
Și algele și scoicile îmi sug sângele ca vampirii și nu-mi mai rămâne decât să îmi las sufletul meu de bun rămas în Oceanul Atlantic în hăul plin de mister la granița dintre umbre și cer!
Lazăr Elena 