O altă toamnă

Uneori în anumite zile mai locuiesc cu tine
Bem ceai verde cu ghimbir împreună
Și mă mir și te miri
Ținându-ne de mână
De plinătatea acestei toamne!
Ce simplă e iubirea!
Cât mă bucur că trăiești!
Știi că te-aș ține în brațe o veșnicie
Toate zilele sunt minunate când sunt, sunt cu tine în
toate toamnele în care ne-am îmbrăcat cu frunzele desprinse de trupurile arse de soare ale copacilor
Ca să putem defila pe stradă strigând că am salvat încă o dată măreția zilelor care se îngustează mioape
Și-n care nu ne putem privi decât înfofolite cu șaluri groase ascunse sub pături și povestind vrute și nevrute
Despre iernile care au să vină
Și despre brazii netăiați pentru sărbători
Despre casele de turtă dulce pe care le plămădesc împodobindu-le cu flori
În care vom locui odată și-odată
Dar tu știi că doar pe tine te las să așezi pe pervaz
Luna și stelele și oamenii mărunți de zahăr
Pentru că doar tu vezi
În fiecare dimineață
O toamnă pe care nu am știut-o până acum!

Tablou din colecția propie(Napoli)

Se spune

Se spune că toamna se poartă melancolia,geci de piele și stivale,
Șaluri portocalii cu urme de soare,
Inimi strivite regăsite în cețuri,
Ochi vopsiți cu negrul albastru de ciori
Și obraji cu pete de soare și lacrimi de mare
Și umeri îmbrățișați de palide ploi.
Toamna se poartă însă iubirea mai mult ca niciodată,
O căutăm înfrigurați și ciufuți,
Suntem îndrăgostiți în noaptea cea lungă
Cu umede stele și săruturi fierbinți,
Se despoaie frunza în vânturi și în urme,
Mă dezbraci, cu durere mă strigi,
Se așterne bruma pe stradă,
Tremură toamna pitică, se strânge roșie de frig,
În suflet se vâră timidă, mă atinge,
Te ating,
Mă atingi,
Bum bum, se aude cum zilele se scutură de păsări și flori,
Se întunecă atât de devreme
Și cerul se ascunde în nori!

Dovleci decorativi (Piața Badea Cârțan Timișoara)

TU

Luxor septembrie 2022

În prima zi Tu ai creat pământul și cerurile,
Eu am descoperit întrebările
Nedeslușite unele dintre ele au rămas și acum,
Le-am pus într-un colț al memoriei,
Le-am spus rămas bun.
În a doua zi ai zis să fie lumină,
Lumină fără de care nu am fi cunoscut roșul trupurilor, rozul iubirii, verdele pădurii, galbenul câmpiei, albastrul mării
Lumină pe care ar trebui să o avem fiecare în inimi.
Eu încă mă mai încurc în umbre.
Pe urmă ai făurit ziua să ne privim și noaptea să ne mirosim,
Eu am deschis și închis ochii în viață visând
În toate anotimpurile pe care mi le-ai dat
Înmulțindu-mă în iubire,
Dar m-ai făcut conform matricei Tale,
Deci Tu ești singur și îndurerat
Chiar dacă ,,toate au fost bune”
Undeva ai greșit sau ai uitat?(dar Tu ești fără greșeală)
Duminicile îți promit că te voi ține în brațe
Ca pe un copil și-ți voi scărmăna memoria
Să-ți aduni gândurile în diminețile dăruite de Tine iar Tu,
Sper că-mi vei risipi ceața de toamnă și tulburarea
Care au încolțit în mine încercându-mă în răbdare,
Se scutură iarba!
Aproape se scutură floarea!

Testamentul meu

Ce putem lua cu noi
Când ne vom risipi
Când inimile noastre se vor opri
Oare vom mai iubi
Vom fi în sfârșit împăcați
Uitați
Renegați
Adulați
Scriși pe pomelnice cu sume mai mici
Sau mai mari depinde de inflația bisericilor ortodoxe sau alte culte bizare
Eu mi-am propus să-mi duc iubirile multe din zile și nopți să-mi las trupul uns cu ierburi de câmp
Uscat de vânt
Ars de soare
Mângâiat de mare
Pe degetul mic să-mi puneți un inel cu o floare
Înfășurată să fiu cu rochia de botez din Iordan
Desculță să mă lăsați să alerg pe maidan
Iar în brațe să țin oasele albe de câine bătrân cu suflet de înger prietenul meu bun
În rest las tot ce-am adunat pe pământ
Zâmbetul meu cuvinte rostite și scrise
Genele mele frumos și trainic clădite
Dar mai ales multe multe vise
Să mă tămâiați din când în când cu smirnă și să -mi culegeți rouă
Să mă strigați
Să mă înjurați
Să vă aud răzând
Să vă țineți de mâini să vă strângeți în brațe
Cam atât

Dar nu vă speriați
Nu am să plec curând!

Poezia

Poezia e o umbrelă de soare deschisă
Pe care o uităm pe nisip seara, ghetele ude aruncate în colțul din baie
Până mâine,
Cafeaua sorbită adunată în gândurile dinainte de zi,
Poezia e floarea mov sau galben pe care mi-o culegi și o ții în mâini
Și eu răsfoiesc secundele multe sau puține până te voi putea ține în brațe,
Poezia e știi tu,sentimentul acela ciudat
În care te văd culcat lângă mine
Și eu te învelesc cu un zâmbet mirat,
Mirată că ești,
Că îmbătrânim împreună,
Poezia e?!
Spuneți voi ce e poezia
Ca eu și alții ca mine
Să o pot traduce în tot atâtea limbi vorbite și nevorbite,inventate și neinventate
Ca să putem să ne amintim
De noi și viețile noastre.
Mi-au mai rămas atâtea zile
În care pot răspunde fiecăruia!

Elveția 15.08.2022 (fotografie realizată de Lara Nuțu)

Incantație scurtă

Sânziană Ană
Te trezește
Te primenește cu roua culeasă
Dis de dimineață
Eu nu am vorbit
Nici nu m-am smintit
Visele culese
Spicele alese
Le-am îngălbenit
Dar nu de bolit
Ci doar de iubit
De iubit și soare
De coaptă cea floare
De ziua cea lungă
Poate o să-ne ajungă și mie și ție
Sărutări să fie
Îmbrățișări să curgă
Trupul să ne ardă de dor și frumos
Dănțuie cu luna
Și cu susul în jos
Stelele să luce numai în ochi pe buze
Răul să se ducă
În vremile ursuze
Mâinile să ție rod și bunăstare
Inimile roșii bată în fiecare
Anii să nu-i numeri
Nici să nu-i întorci
Ci de bucurie numa tu să joci!

Fotografie realizată de Diana Iacobuți(Rimetea județul Alba)

Poezie copilărească

Știu că numai tu mă miroși ca pe o vară cu nopți lungi,acoperite de stele fierbinți în îmbrățișările mele
Cuvintele auzite uneori cad,
Ploi repezi,
Tunete de vocale,
Mă încalț cu sandale și port rochițe scurte
Galbene,roșii sângerii
Ca și cum apusurile
S-ar pătrunde în mine stinghere, hoațe și vii
Și trupul meu acoperit de sudoarea smintită din zi
Îți amintește de dogoarea
Coaptă din lanuri
Și-mi scrii,
Că ți-e dor dor de pâinea dospită și arsă în cuptor
Că mi-ai întins cearșaful de pânză
Și l-ai împodobit cu flori,
Maci ofiliți să zaci
Margarete turtite de albul fără bronz
De buzele mele dorite
În dimineți peste tot.
Știu că numai tu mă miroși ca pe o vară
Ce abia e la început
Și-mi trimiți mesaje cu gif-uri drăguțe mereu
Să nu te uit.

Lanzarote 04.2021(rochița mea galbenă)

Poezie de vineri

Nu tremură frunza de movul deschis al înfloririi
Nici de cutremure cu magnitudine joasă
De ploaia mieroasă ce-mi învăluie măduva
Ce-ți cuprinde carnea pe oase,
Carnea movă deschisă cu miros de iarbă
Cu gust de primăvară tânără,
Caldă,
Nu tremură lacrimi,nici cuvinte,nici unde,
Apăsată rămâne talpa ta de antilopă pe pământuri,
Amintire rămâne urma sărutului
Dat ție,
Soarele și-a făcut rotația,
Grația,migrația
Pentru noi doi
Tremurăm în îmbrățișări cuprinși de albastru,goi
Germină norii în stele,în inimi și ploi!

Fotografie realizată de Alexandra Dănescu

Promisiune de primăvară

Ne privim noi două,
Iarna se alungește se iuțește spre poli
Parcă mai rămâne puțină gheață în sufletul meu
Hibernând în ceață,
Se caută stingheră în cele patru colțuri
Și ia chip de himeră
Anorexică și bulbucată,
Umflată, efemeră
Pa iarnă, îi spun mestecând tutun,
Te du,
Mă apucă angina instabilă labilă,
Pa, te du
Azi a venit ea primăvara cu aere de Cannes pe maidan
Cu lujeri verzi de mătase,
Cu muguri pocniți de cravașe,
Cu albul imaculat al zilelor tot mai lungi,
Cu zbaterea temporară a păsărilor în lunci,
Dar parcă în ultimii ani mi-e și teamă s-o privesc
Are viruși,războaie,jocuri grotești
Și după prognoza stabilită și ploaie,parcă ar vrea să mai cresc,
Nu-i ajung brațele mele prelungi cu care apuc și strâng iubiri
Nu-i ajung nici cele zece porunci
Și mă strivește cu norii ei încolăciți care seamănă când îi țin în palmă cu trupuri albe de iubiți
Mi-a pus aripi de verde crud de păpădie să mă duc, dar eu nu mă duc
Mi-a făcut cuib de iarbă în care să clocească barza albă cele patru ouă,
Trei vă voi da vouă,
Și atunci,
Mă plouă cu foc cu albastru și roz
Cu focoase nucleare,angoase, și mult moloz
Cu rătăcirea în zbor a rândunelelor și a șirurilor de cocori
Și îmbătrânesc în primăveri pătrunsă de polenul narciselor galben, lacom,
Și se pare că visez din nou și din nou eu am să zbor!
Nu mor! Nu am să mor!