De azi parcă se apropie mai mult toamna În vecernia ceasului de seară, cu miros de fagure aurit și sfială, Printre aracii dulci de vie și prunii doldora de must, Coboară primul tulnic ce vestește o vară caldă în apus Și sufletul îmi pare dus Printre năvalnic, trandafirii înroșiți și floarea albă a iasomiei Și parcă pare, că are atâtea de spus Și mă îmbie, mă învie Să prind cu cele cinci degete ale mâinii stângi Ziua de azi în inimi Și s-o duc În închinare, să o adorm, S-o spovedesc sau să mi-o dau plocon De Sântă Mărie!
Zugspitze 2962 metri Germania( fotografie realizată de Dorina Bender)
Se încing Sânzienele În dimineață În lanurile coapte și zdrobite de rod Oare pot, Să fiu drăgaica Care joacă nebună Îmbrăcată în alb ca o mireasă Pe cap purtând din spice de grâu, cunună, Sau numai el , soarele, pe cer Stă în loc la amiază Și trează Inima ca un nor stingher Nechează Alergând în galop. Trupul meu de drăgaică Aprins în văpaia de galben A pământului Binecuvântează, De belșug e plin sufletul Neschimbat, neluat, neîntinat, când dansez, când te aștept…
La vârsta de 1 an Priveam nisipul ca pe o întindere nesfârșită,amorțită și pitită în sufletul meu. La 7 ani îmi afundam vârfurile degetelor de la picioare În el Nisipul ,mișel Care- mi contura înălțarea mea De rebelă,fidelă! La 14 ani eram atât de îndrăgostită Lumea mea onirică era desăvârșită în creație Nisipul era adorație Magie Mister! La 21 de ani îmi târam rochia de mireasă Nu mai știam Dacă era albă Sau împrumutase Griul de cânepă al Saharei! La 28 de ani îmi învățam Copiii să alerge prin nisip Erau mici Și mă străduiam să-l cunoască Cu ochii lor mari Ca pe o mană cerească! La 35,doream să-l pictez cu o altă culoare Să-i anihilez simțurile Să sădesc în el o floare! La 42 de ani Priveam speriată cum dune albastre Zideau în jurul meu Castele sihastre Care se prăbușeau Și strigam îngrozită Că printre ele,eu nu mă zăream ! La 49 de ani Mă scufundam în oceanul auriu al nisipului Îmi ascuțeam mirosul , auzul , văzul Îmi exploram liniștea Căutând artefacte,mumii sau zei pietrificați ! La 56 de ani uitați Descopeream cu uimire și candoare Că între-adevăr în nisip Crescuse o floare! La 63 încă mai adunam buruieni imaginare Răsărite în jurul creației mele Ca ciupercile după ploaie Și făceam ordine în timp Pentru ca , la 70 să reușesc să rodesc o grădină Cu trandafiri și hortensii roz Plină de lumină! Iar la 77 cu bețe de bambus subțiri Să desenez mantre , să știu Ca mai apoi , poate La 84 sau 91 sau 98 Când totul e copt, Că o să mă întorc , În burta mamei mele Înotând în nisip Mică câte un pic, Adunând vise și stele Și ploi peste deșertul vieții mele Și zăpezi și nori Și lună și soare Făcând lumea aceasta mai mare!
Nu am pierdut niciodată nimic în iubire, Poate doar trupul meu răvășit s-a revoltat uneori, Poate mirosul tău de la subțiori A rămas în părul meu albit de tine. Privesc în urmă și tremur din mână alungând durerile trecute ca bondarul rătăcit în floarea trandafirului de grădină vânătă de roșu în răsărit, Vânătă uneori de disperarea De a mă trezi dimineața și a nu te vedea mereu cu mine , De a strânge cuta obrazului tău afundat în pernă și pierdută în zilele mele cu tine, În zilele trupului tău odihnit de mângâiere,în inima ta mai strâmtă și prea plină de amintiri, de vorbe nerostite și priveghere, Și tocmai de aceea mă agăț cu putere, Chiar dacă n-o spun, și mă pierd în iubire și acum , Pentru că nu am pierdut niciodată nimic în iubire!
Vine, vine vara, Vine în curând, trăgând,în lună norii, Și zilele lungi, Ca să mă ajungi Și să mă ascunzi Într-un curcubeu sau să mă arunci și să mă scufunzi în sufletul tău! Vine, vine vara Vine în curând, Inima-mi surâde, roșie, sângerie Ca un mac umflat și purtat de vânt! Vine, vine vara peste buza mea, Și se vâră în tine ca o pușlama și mă minți în seară că am părul blond, răsfirat în fânuri și de dor necopt. Vine , vine vara peste ochii mei, Cricăie un greier în urechea-ți surdă că sunt spicul verde care-l vezi în luncă, Ce se-ncinge -n truda de a-ți rămâne în suflet și de a da în pârg. Vine, vine vara, Vine în curând! Tu, deschide-i ușa, n-o auzi strigând? Ea e disperată Că a venit în grabă și e necoafată, N-are nici sandale , nici costum de baie , nici rucsacul roșu sau coșul de paie, Are doar cireșe,zmeură și pepeni, ochelari de soare și valiza veche în care a îngrămădit dragostea mea toată, Să o duci la munte, să o duci la mare, Să o duci în lume, s-o pierzi în visare!
Plini de vise sunt copiii noștri, de gânduri curate, în noapte. Mari , micuți, timizi,deștepți, curioși, Frumoși, Ne arată lumea cu susul în jos, numai ei și cei care iubesc o pot vedea așa , răsturnată și mirată. Pentru ei gravitația nu există, Joaca lor e mixtă Încărcată de umbre și culori, Drumurile presărate cu flori Cărți , avioane, mașinuțe, Creioane, pompoane, Stele argintii Ochii lor râzând vii Mâinile lor strânse veșnic în îmbrățișare, Ei pun totul în mișcare! Placa de întins părul și bretoane ondulate, Sprâncene pensate, Creme pentru acnee și epilatoare, Gantere, vitamine, Lumea lor e mare! Iubiri făgăduite și promise Jurăminte călcate și stinse, Flăcări aprinse sunt zilele lor Plâns pe obraji În ceas de seară, cu dor! IPhone-uri , tablete și gadgeturi, Jocuri electronice , Barbie, și diete ținute cu luna, Algebră, engleză , franceză și dans, Nu mai respiră în lanuri și luncă, Atât de puțin timp le-a rămas! Dar ei sunt plini de vise Și-n fiecare secundă învață Să alerge desculți ,râzând cu tine mamă și tată, Să împartă timpul în trei Zi , noapte,zi Noapte,zi ,noapte, Să gândească liber și întreg Să uite de alfabet Să crească și să zboare în lume
Să iubească, să cunoască Să nu mai adune sume, Să zidească pentru ei un nou început Fără norme , Pedepse Și legi. Priviți-i pe ei copiii voștri ca și cum voi ați fi copii, Și voi ați crește în locul lor Și ați vrea să fiți iubiți , să iubiți Să uitați, Visați ce vreți Uitați ce sunteți! Copiii noștri au lumea plină de vise Priviți-i zi de zi cum visează cu ochii lor Albaștri , verzi , negri , căprui Cum gravitează în timpul lor șui! Lumea lor a fost ,și este lumea noastră, Cea mai fermecată din lumi,și a rămas ca o fereastră deschisă mereu în casă să primească minuni!
Trandafiri roșii de mai Crescuți peste ani Ofiliți în tăcere Scuturați de vântul sălbatic Dulci ca de miere Se înalță în suflet Sângeriul lor de tafta, Picură roua albă și grea, Încet, Peste lume și zile. Trandafiri roșii cu buzele pline, De polenul străpuns , De dansul ascuns Al fluturilor de nea! Ce n-ar da mâinile mele Să rupă licoarea din stele, Să smulgă tulpina de soi S-o sădească în noi, Nobil altoi Să înflorească în mai Trandafirii roșii din rai!
Când m-am născut Se secera orzul, Pe câmpie, se scuturau macii Și ortacii se adunau prin vie. Zmeura da să se coacă, La biserică, copiii băteau în toacă Iar mama sta și plângea, Eram ultimul copil Ce ieșea din ea! Sora mea mare tăia găina De parcă pe ea Săraca căzuse vina, Că mama plecase în grabă Uitând de sfadă De sfaturi și iubiri. Iar, tata,pe gânduri era Visa Că-n noapte de luni spre marți O fetiță mai avea Plăpândă, firavă și neagră Dar ea avea să-i fie cea mai dragă Și când botezul mi l-a dat, Părea că-i vreme de Ignat Cu mese întinse și plăcinte, Cu fețe albe, dragi și stinse, Cu flori pe brațe și-n pridvor Cu voioșie și cu dor Și cu sfințita taină a cununiei. Era senin, era frumos, Era și cald, era și un rost, Era și grabă și belșug, În ziua când eu m-am născut Era și somn, erau și griji, Dar despre astea nu v-am scris Că-n ceasul sfânt de miazăzi, Am fost în casă patru copii. Și mai târziu în miazănoapte, Doi au plecat cât mai departe Și doi au stat de-au privegheat Părinții de i-am îngropat. Când m-am născut Se secera orzul, Pe câmpie, se scuturau macii Și ortacii se adunau în vie, Iar eu sunt vie Și vă aduc în dar, totul!
Au înflorit salcâmii Și-n nebunia lor, Pe strada cu parfumul Mi-au dăruit un nor Ca să plutesc prin ploaie cu ei și cu un dor. Au înflorit și crinii Și -n somnul lor cel galben Mi-au dăruit un vis În care luna cântă Și ține în așternut , Trompetele lor albe De îngeri din trecut! Au înflorit și teii Și iasomia, blândă , Tăcută și mahmură Ca după o beție lungă În ziua cea trecută, Și mă înconjoară în taină Și-mi murmură cuvinte, De spovedeală scumpă Și-mi umple a mea minte! Și le privesc pe toate Și vă miros pe toți Căci eu sunt grădinarul Fructului necopt, Și scutur floarea Si retez vlăstarii Când tânguie castanii Și cresc buimaci arțarii. Și ud cu lacrimi Și mai stropesc cu soare Pe strada veche a orașului cel mare Și strig ca o dementă: Au înflorit salcâmii Și-n nebunia lor Au rupt ciulinii și gândurile mele Iar norul cel albastru Lunatic călător, L-au dus în altă lume, L-au dus pe altă stradă, În alt oras Departe, Și știi că îmi va fi dor De altă primăvara, De alt parfum și ploaie, De alt salcâm și tei, Și eu voi fi doar iarba Nopților de ieri, Iar,tu,tu vei fi de data asta grădinarul Fructului necopt și verde, Care nu mai aude Și care nu mai vede Că au înflorit salcâmii Și-n nebunia lor Ți-au dăruit iubire Parfum O lume Și un nor…
Tatăl meu se numea Constantin. Nu știu dacă acolo în rai îngerii îl mai strigă Constantin sau poate i-au pus o poreclă drăguță și desuetă?! Sau poate vocalele și consoanele numelui s-au metamorfozat în fluturi și petale de maci și bujori Plutind în cerul din rai în curcubeu și în nori. Uneori îl mai strig doar pentru mine, Uneori parcă îmi vine să-l caut în ceilalți Constantini din lume. Uneori îi strig și pe ei, mai șoptit, cu dor și o dragoste nespusă la ureche, pe care apoi o strecor în suflet, pe-ndelete și le las în cele din urmă inimii să alunece în surâs, Un surâs pe care-l trimit acolo sus Să poată heruvimii să joace scrabble sau spânzurătoarea Și Sfântului Petru să nu-i mai iese numărătoarea, Măcar să-i lase,dacă nu știe a socoti pe Constantini,să fie vii!
Familia Lazăr(tatăl meu este primul din stânga imaginii , părinții Lixandra și Nicolae, frații și surorile, amintire din 1949 de Rusalii)
