Trecut 34 de ani Trecut plâns jale Au rămas oasele tale în picioare Lucind ca un felinar în noapte Doar mâna mea cu degetele încleștate de stofa pantalonilor tăi să nu mă pierd în mulțime mică fiind și urmărindu-te asemeni unei fetițe Poate stinge lumina plăpândă a felinarului!
Tablou care face parte din expoziția permanentă a terminalului aeroportului Traian Vuia Timișoara
În prima zi Tu ai creat pământul și cerurile, Eu am descoperit întrebările Nedeslușite unele dintre ele au rămas și acum, Le-am pus într-un colț al memoriei, Le-am spus rămas bun. În a doua zi ai zis să fie lumină, Lumină fără de care nu am fi cunoscut roșul trupurilor, rozul iubirii, verdele pădurii, galbenul câmpiei, albastrul mării Lumină pe care ar trebui să o avem fiecare în inimi. Eu încă mă mai încurc în umbre. Pe urmă ai făurit ziua să ne privim și noaptea să ne mirosim, Eu am deschis și închis ochii în viață visând În toate anotimpurile pe care mi le-ai dat Înmulțindu-mă în iubire, Dar m-ai făcut conform matricei Tale, Deci Tu ești singur și îndurerat Chiar dacă ,,toate au fost bune” Undeva ai greșit sau ai uitat?(dar Tu ești fără greșeală) Duminicile îți promit că te voi ține în brațe Ca pe un copil și-ți voi scărmăna memoria Să-ți aduni gândurile în diminețile dăruite de Tine iar Tu, Sper că-mi vei risipi ceața de toamnă și tulburarea Care au încolțit în mine încercându-mă în răbdare, Se scutură iarba! Aproape se scutură floarea!
Îmi imaginez că atunci când vom îmbătrâni de-adevăratelea În alzheimerul nopților noastre Tu îți vei aminti totuși Să mă ții de mână De singura mână neocupată să-și caute țigara Să nu mă rătăcesc în toamnă Alergând după fluturi
Uit numele meu tatuat Pe urechea ta cea bleagă și aproape astupată de ceară Cu zumzetul prezent al tinusului macabru și tandru Uit că cineva mă mai poate striga Când eu mă scufund în marea cea roșie Ca și carnea mea Nimeni nu mai știe acum cum mă cheamă Doar soarele mă mângâie pe spinare Și se colorează într-un indigo Pe papirusuri și pe pietre Ca un început!
Noaptea de septembrie ne-nvăluie ciudată Ca o plapumă de mătase brodată dintre acelea pe care la un moment dat Le-am avut toți în casă Și apoi ne-au fost furate, Puține stele se-ncumetă să apară pe dunga neagră a cerului cu miros de vacanță și înghețată de fistic, Va fi toamna lungă,caldă,hăbăucă în toropeala secundei Sau năucă, Vor bate nucii și se vor scutura În ploaia grea,în poala mea? Mă îndrăgostesc mereu de tine Într-un septembrie ce vine, Mă tot lipesc de gura ta Și palmele mi se înmoaie de mângâieri cu gust de paie În dimineți când te iubesc, Când trupul meu se apleacă și se-ntinde,iar,tălpile strivesc doar îngeri Și vânturi îmi suflă între coapse Când tu de pârg și rod te scuturi Și se albesc în ceață fluturi Și timpul încremenește în mine Iubindu-ne agonic,moale Într-un septembrie ce vine Cu crize dese și nebune de toamne lungi și calde, Și ploi subțiri și nesfârșite În inimi arse de iubire!