Dacă ar veni străinii să bată în pereții inimii mele așa cum bat în pereții casei fără rost, aiurea, Le-aș deschide și ar rămâne uimiți de zgomotul furtunii de acolo Pentru că nu e liniște în inima mea Se succed ritmuri între viață și moarte Între spaimă și speranță Între iubire și neadevăr Între pierdere și regăsire… Și sunt sigură că niciodată nu ar mai atinge un zid care nu este al lor Și nici nu m-ar invidia pentru pietre, Ar pleca capul în semn de…. Da, e un om sau o pasăre, nu are importanță, să ne ținem de mână când trecem pe stradă!
Un iunie haotic se revarsă peste noi Ploi ploi De parcă ar veni sfârșitul lumii Crește atât de cutremurător iarba printre pietre de morminte pietre de caldarâm și cuvinte Doar iubirea albastră răscolită tihnită cuprinde inima noastră Ca într-un joc de Uno Ia două ia patru ia douăzeci și două de zile În care nu știi ce să faci Nu știi cum să te îmbraci Nu știi dacă pelerina de ploaie verde ca marea te va însoți mereu în vară Sau o vei pune în cui Amintire dragă Prin lume purtată hai-hui Un iunie în care ar trebui să fim înveliți în roșul amețitor al cireșelor În roșu dogoritor Asemenea sângelui ce pulsează în noi în ploi… în doi un iunie senin ar trebui să se reverse din plin dar nu știu ce pe cine așteaptă!
20.075 de zile au trecut de când într-un screamăt scurt pe șoseaua asfaltată de comuniști într-o mașină de salvare,m-am adus, m-ai adus, mamă, l-am adus pe lume pe îngerul meu plin de candoare. Copil decretat pare-se nedorit dar răsfățat m-am înălțat, Mai neputincioasă,fricoasă la început, Bolnăvicioasă, crescând într-o lume atât de frumoasă, Mult mai frumoasă, în care bujorii aveau miros de dulceață și trandafirii priveau soarele în față. În cele 20.075 de zile am făcut și eu ce fac oamenii de obicei, Am iubit am trădat am fost trădată am oftat am fost fată de fată am învățat am trudit am obosit am luat-o iarăși de la capăt am dat rod în tot și în toate, Poate am avut și puțin noroc sau poate de cele mai multe ori m-am poticnit m-am lovit am lovit am iertat am fost iertată Am știut totul și iar nu am știut Am căzut am alergat am avut iluzii confuzii am tăcut. Mulți, ,,poate prea mulți,”și-au format o părere despre mine. Om bun?Nu, clar nu?! Om rău? Nici chiar așa!😜 Sunt undeva pe la etc etcetera, Dar absolut nimeni dintre voi nu știți câte lacrimi am strâns în pumni, Câtă iubire am purtat și port, Câtă visare s-a răsfirat în lobii mei cerebrali, Cât nesomn, Câtă așteptare, Câtă răbdare, Câtă căință și zbor, Frumusețe mai am Până adorm!
Când trăim de-a adevăratelea există o tristețe inconfundabilă și unii dintre noi avem parte doar de această stare, Nu ne putem desprinde în visare, E un subiect tabu sau clasic Catalogat în timp. Când trăim de-adevăratelea producem o euforie categorică care ne ține câteva clipe, Aidoma florilor de maci Clipele sunt roșii sângerii intense diafane dar se scutură asemenea lor ( macilor) într-o zi. Creăm o plăcere vizuală un zâmbet un confort psihic tipic în zilele noastre dar despre care discutăm doar la anumite ore într-o anumită lună( mai). Așa că eu am ales să trăiesc de-adevăratelea discutând despre toate oricând oricum anapoda Și nu mă pot preface Pot doar să vă spun că și în decembrie în mintea mea înfloresc macii chiar dacă știu că de Crăciun nu sunt toți cei dragi acasă Dar am atâtea emoții și bucuria că se va săvârși o minune Încât o transmit inimii mele mereu, azi, mâine, Știind că această viață o pot trăi fără teama de a fi izgonită din propria iubire, într-o zi!
Eu locuiesc într-un sfârșit de mai, cald și scăldat în zile cu gust de mușețel și maci și melci pitici, holbați, în verdele inimii mele. Sunt o femeie trândavă și dragă Cu ochii mijiți de miopia bolnavă deschiși spre soarele atât de egoist cu noi Nu mă mir, nici nu îl întreb de ce îl văd atât de rar Pentru că știu că-mi dăruie atâtea ploi pentru a-mi spăla păcatele făcute în vâltoarea tinereții Ce mă nedumirește însă Și mă neliniștește puțin (suficient să-mi crească tensiunea arterială)este, Chiar atât de mult am greșit, m-am smintit, încât aceste ploi nu se mai opresc? Mă vâr și eu asemenea melcilor într-o cochilie ca într-o rugăciune și murmur Dă-mi Doamne dă-mi Fie-ți milă Bucură-mă Auzi-mă, Binecuvântează-mă odată cu zile senine și lungi și line, dă Doamne dă, vara să fie vară cum a fost odată!
Mă numesc albastru Sau mă numesc pe numele cu care mă striga mama sau tatăl meu Nu are importanță Atât timp cât eu pot privi cerul și stelele și luna și norii Care oricum nu știu ce nume am sau poate știu? Mă numesc verde Sau mă numesc pe numele cu care mă cheamă iubirea Dar nu are importanță dacă mă alintă sau urlă de durere sau de teama de a trece pe lângă ea Atât timp cât eu pot atinge cu tălpile mele iarba verde mușcată de vânt Și port în gând Mirosul ei proaspăt secerat tăiat Ca o rană vie roșie aprinsă din trup Atâta timp cât pământul acesta nu știe cum mă cheamă sau poate va ști pentru că într-o zi cineva va citi pe pietre: aici doarme… Mă numesc așa cum scrie în hârtii Elena Dar n-am exersat numele meu în nici o altă scriere Nici măcar din curiozitate Nu știu cum se citește în maghiară japoneză sau limba dharug sau aimara sau mandarină Dar nu are importanță pentru că eu îmi închipui că numele meu va fi auzit peste tot Și atunci pot să mă joc Spunându-vă că eu sunt aceeași dintotdeauna și mă puteți striga cu orice nume pentru că eu mi l-am ales!
Am iubire suficientă pentru timpul care mi-a rămas Chiar dacă orbecăi și nu am ochi de bufniță albă în întuneric Văd atât de bine cu inima și te găsesc Și dacă tu nu vrei iubirea mea Sunt sigură că de atâta insistență Inima ta îi va face o reverență, inimii mele Doar ești educat și respecți sexul ,,slab” Am iubirea pe care mi-au lăsat-o ceilalți dinainte de a te cunoaște pe tine Pentru că ei sau chiar eu am fugit când eram crudă și nu știam ce să fac, cui s-o dau,cum să gestionez bulucul de sentimente Și acum în primăvara vieții mele Vor înflori iasomii de dor, Trandafiri roșii și galbeni de dorință, Gardenii albe de îngeri, castanii roz Și irișii mov ce nu mor Și chiar dacă anii se adună mulți Mie mi-a rămas parcă mult mai multă iubire Pentru că curios, în micimea ochilor în ridurile de la colțuri în fragilitatea oaselor în scleroza lobilor cerebrali s-au făcut goluri pentru a le umple Iar sufletul meu e capabil de iertare și îngăduință acum E treaz și e într-o stare de amorțire de visare!
Cu ce rămânem din primăvară? Bună întrebare! Rămânem cu iubirea, prea multă iubire Adunată în norii mai mult gri, În stelele ascunse în eclipse de lună, În cuiburi de berze, de rândunici, în tufe de roze, În spini de arici, în iarba cea verde înaltă ce acoperă parcă dintr-o dată lumea toată, Rămânem cu bucuria că vom avea o vară întinsă, Mângâiată de doruri de arșiță stinsă, În care vom lenevi, mici șopârle vom fi Cu pielea arsă și neagră, cireașă dulce, Coaptă, Cu ochii mijiți și părul învolburat de mare Decolorat cânepiu de mult prea mult soare, Cu ce vom rămâne din primăvară să aducem puțin câte puțin în anotimpul ce vine curând și el din păcate zboară de parcă Dumnezeu se grăbește mereu în iarnă( o fi preferata lui și nu mai întreabă pe nimeni de ce, unde, cu ce?)
Szeged(14.05.2023 încă o zi cu pelerina de ploaie și umbrelă)
Pe mine mă iubesc toate zilele în care plouă demențial chiar dacă e mai Și ar trebui să port rochițe de mătase cu bretele( ei cu bretele lăsate pe brațe să nu mi se vadă celulita ) Iubita de ziua ta nu îți voi cumpăra sandale mai bine îți iau cizme de gumă marca Ilse Jacobsen roșii roșu de mac sărutat sau Bisgaard Fashion sau poate Jules Iar dacă va fi foarte cald vei sta cu tălpile goale Pe macii ofiliți și scuturați Pe mine mă iubesc nopțile cu ploaie De parcă aș fi bocitoarea din sat Care sat? Care ploaie? Care soare? Mă apucă disperarea și un căscat Orașul e o Londră cu iz demodat Iar cerul nu își mai poartă norii bufanți ci umbrele colorate Iar noi fetele în loc să ne expunem gleznele subțiri încă purtăm colanți Și vara e atât de aproape Dar noi nu am văzut-o și dacă nu ar fi curcubee de flori peste tot am crede că e toamnă încă Plouă mult de ceva timp în mai oare cât?
Am făcut curățenie( de primăvară) Am sortat rochii pantofi pulovere tot ce nu o să mai port Am plivit buruienile din grădină Au înflorit macii Nu mai mănânc seara după ora opt Nu mai dorm atât de mult A! Uitasem…mai rămâne să pun deoparte tristețea lacrimile durerea Cum se face? Nu mai știu… Amintiți-mi voi prieteni!? Mulțumesc de mesaje de sfaturi… Cred că singura parte a corpului meu care nu doare sunt buzele care nu mai sunt atât de pline și senzuale ca în tinerețe dar nu o să-mi pun botox ci o să le mișc în continuare frenetic sărutând tot ce voi primi de la viață Poate am să le mai țugui uneori. Grădina mi-e plină de flori, Bună dimineața!
Lazăr Elena 