Azi ,1 Noiembrie
Aprindem lumănări firave pe morminte,
Împletim inimi de crizanteme în inimile noastre, azi, fără cuvinte,
Și plângem morții noștri cu tristețe azi ,cu cuvinte, pe morminte,
Așternem zile din zilele lor,
Ne aducem aminte,
Azi , noi rămânem în umbra lor
Fără cuvinte, pe morminte
Încărcate de flori, cu ochii ce plâng,
Cu inimi ce dor,
Cu morții noștri ce dorm,
Atât de cuminte în cuvinte!
La Roma
Voi pleca într-o duminică din nou
Să ascult liturghia în biserica San Giovanni dei Fiorentini
Să pot culege spinii din sufletul meu
Împreuna cu pelerinii
Și câinii,
Noi să cântăm imnuri și să aducem slavă
Iar ei, câinii să vadă,
Stănd lungiți în amvon
Somnoroși și fericiți
Raiul care ar aștepta
Să fim îngropați împreună cu oasele lor
Înfășurați
În giulgiu de iarbă
Și frunze de toamnă.
Alergănd mereu în iertare și iubire
Printre îngerii noștri și ai lor!
Mi-e foame de vară,
De zilele ei fierbinți de încinsă smoală,
De călcâile mele îngropate în nisip,
De unghiile mele vopsite în albastru de iarbă și alge,
De mugetul mării ascuns în apus,
De șoapta iubirii dusă de vânt,
Departe în toamnă,
Când ora se subție și noaptea pătrunde
În trup, în minte, în casă și în noi,
Și ploaia se încinge, și frunza se stinge,
Buimacă, căzută, năucă prin nori,
Mă vâr supusă în tine, în tihnă,
Și adulmec mirosul tău de arțar,
Picură seva tulpinii tale în mine,
Afară, se frânge ziua în ceață și frig,
Mai stau, mai rămân cu tine un pic,
Să număr păsările rătăcite și zgribulite de pe crengile tale,
Și roșul scoarței ce crește în petale,
În inimi, în îngerii ce-ți dorm pe palme,
Și așteaptă vara să vină înapoi!
Ea, vaca,
Oprită din muls
Știa să viseze
Planete și astre
Constelații pierdute
Gânduri știute, alese
Pitite în iesle.
Cu ochii mari și umezi de dor
Privea orizontul fără nori
Păsări pierdute în zbor,
Luna ascunsă în scorburi
Și-nveștmântată în pene de bufniță, albe cu inimi tăcute și calde,
Întinderea verde, de smarald, a gârlei,
Oglindită în tic-tacuri de dans.
Câtă frumusețe
Câtă poveste!
De-ar pătrunde în oameni
Fără veste!
Să-i trezească din somnul lung și fierbinte
Să poată să pășească drept înainte
Popasuri să facă doar în iubire
În taină, în dor, în amintire.
Să meargă doi câte doi
Apoi trei
Și în cele din urmă câte șapte
Să poată duce viața cât mai departe
Și ani după ani
Doar să iubească!
Vaca… tresare, împunsă de o muscă
Visase?
Oprită din muls
Își ascunde gârla și cerul
Planetele, luna, misterul.
Într-un târziu, noaptea coboară
Somnul plutește
Și oamenii pun lacăt pe ușă!
Trupul tău nu are nevoie de haine,
Eu oricum te dezbrac în fiecare secundă,
Alungă, sărutul meu
Orice molie care ar devora șifonierul minții tale.
Te dezgolesc și în același timp
Te înfășor cu inima mea
Sufocăndu-te până am să mor!
Trupul tău nu are nevoie de haine,
Eu te țin ascuns în palme
Și în timp oasele tale se vor sfărâma de umezeală sărutului,
Se vor cocoșa câte un pic
De îmbrățișarea văzduhului,
Iar pielea ridată de soare
Se va strânge în îmbrățișare,
Îmbrățișarea mea,
Se va întinde ca o uliță scufundată în vânturile de toamnă,
Toamna mea,
Tu vei fi despuiat ca bărbat în ochii celor din jur,
Dar eu voi citi din scripturi
Și le voi striga
Adevărat, adevărat el cu mine și iubirea mea s-a îmbrăcat!
Doar dulapul Annei
Poate fi luat la întrebări
Poate fi suit pe bicicletă
Și plimbat pe nicăieri
Împreună cu sufletele celor care s-au ascuns de viață
Sub canale sub felinarele goale ale Amsterdamului
În piață.
Eu încă mai cumpăr lalele de culoarea cerului în apus
Mai scriu scrisori prietenilor
Și gândul meu se lasă dus
Împachetez zilele și le pun într-o ladă ca nimeni să nu le vadă
Și mă mai ascund în dulap
Cu speranța că am să scap!
În memoria Holocaustului vreau să precizez că noi românii avem o Anne Frank de Oradea, care a fost gazată pe 17.10.1944 la 13 ani. Amintirea ei este păstrată la Sinagoga Ortodoxă Achvas Rein. Anna a nostră se numea Eva Heyman și a scris un jurnal intitulat “Am trăit atât de puțin”. Ea avea o bicicletă roșie…
În a doua săptamnă din octombrie, în seară
Mi-am propus să dau de pomană.
I-am pus pe rabin, pe preot, pe pastor și imami, pe mekkubal
Și pe un călugăr tibetan
La masă, și i-am cinstit
Cu vin și pește și orez.
Am râs, am spus povești și am glumit.
Apoi în blândul asfințit
I-am întrebat dacă au iubit?
Ce e iubirea ?
Toți cei șapte oaspeți s-au mirat!
Și eu le-am arătat pământul jos
Și cerul, sus,
Și îngerul în dreapta mea,
Și-n stânga, inima!
Oh! de-aș putea avea
Doar inimi, stele călătoare
Pe tot cuprinsul vieții, ca să zboare,
Să lumineze în infinit
Ce am iubit
Cât am iubit!
Suntem culegători de struguri,
Culegători de vise
Bețivi de iubire, adormiți în culise,
Sufletul nostru urcă în vie,
Urcă pe scenă.
Și dintre o mie de dansuri bacante și cântări
Se așterne licoarea cea roz în noi, licoare de ploi.
De ar fi sufletul nostru duhul din lampă,
Ce străjuie și nu adoarme printre araci,
De-ar colinda talpa cea stearpă
Numai în toamnă cu ochii săraci, de gânduri și griji,
De s-ar îmbogăți truda noastră de culegători
Culegători de struguri, culegători de vise,
De am putea să ne pierdem în noi și în nori,
Bețivi de iubire, treziți doar de îngeri cu aripi întinse!
Să te țin mereu în brațe
Umbra ta roșie să rămână
Ca un așternut pe trupul meu.
Să te țin mereu de mână
Să nu -mi bâjbâi în suflet cu greu,
Să te car în spinare,
Pe umeri, la mare și soare
Să te port mereu,
Ca și cum tu, ai fi al doilea eu
Puțin mai mare.
Să te gust clipocind din buze
Și sa-mi rămână aroma dimineților petrecute cu tine
Aromă de cafea proaspăt rășnită,
Aroma mea de iubită,
Să mă miroși afundăndu-te în inima mea adâncă
Ca o scorbură pitită,
Plină de castane si ghindă,
De frunze și tihnă
Să mă ajungi în cele din urmă ,
Să te ajung și intr-un târziu sătui de alergat amândoi
Să mă îngrop ,
Tot cu tine,
Sub același copac care mai crește încă,
Lângă care te-am așteptat,
M-ai ținut în brațe , m-ai sărutat
În toamna cea blândă
Să te țin mereu de mână!
Lazăr Elena 