Ieșisem cu capul înainte
Și m-am agățat de sfeterul roșu al mamei care într-o zi împrumutase o culoare scorțoasă galbenă deasupra buzunarului stâng
Mult mai târziu aflasem
Că l-a ars când l-a pus la uscat într-o iarnă lângă cuptorul din camera din mijloc unde aveam două paturi și eu încă dormeam cu mama
Ce bine că nu m-am născut în iarnă și nu m-am prins de bucata de lână a sfeterului roșu care încă ardea
Aș fi rămas cu o semilună în palma mea!
Azi noapte intenționat am lăsat ușa grea de mahon vopsită în gri înecăcios
Deschisă,
Larg deschisă
Și am presărat pe podele pene de îngeri și pene de flori
Și eu stau
lacomă, întinsă
Dar m-ai ocolit și penele alb-roșii le-ai strivit.
Nu e timp de tăvăleală!
E frig,e beznă afară
E jale în alte țări, în țară
Se trezesc țânțarii din somn,
Cresc răuri, se deplasează pământuri ,
Urcă prețul la pâine,
Mâine,
Femeie ai îmbătrânit degeaba pe lume?!
Tot ce ai adunat în viață nu ne rămâne!
Păi tocmai de-aia te aștept încâlcită, supusă și moale
Poate oi fi dorită,
Se surpă case,huruie vântul,
Se duce ziua odată cu gândul,
Mai bine rămâi să jumulim de penele bătrâne îngeri,
Le cresc în neștire, le îngreuie zborul,
Îl vezi pe al meu,
Plânge!
M-am îndrăgostit și atunci îngerul meu de bucurie mi-a împrumutat aripile
La început nu am știut unde să mi le pun,
Mi le-am așezat pe nuri
Să-i ascund, îndrăgosteala mă făcea sfioasă
Mai târziu avându-te în ani
Și iubindu-te de câte ori aveam chef
Mi-am înfipt aripile în stern
Chiar în apendicele xifoid,
Timid
Dar statornic
Și te iubeam privindu-te cum
Îți mișcai inima
plimbând-o agale ca pe o câmpie în care înfloreau maci
Pe apendicele meu
Că într-o zi ai să taci,
Nu ai să mai fi al meu
Și atunci speriată mi-am prins aripile pe umerii mei de fată
Și am învățat să zbor!
Și zbor
Zbor
Iar lumea mă întreabă mirată
Încotro? Să caut dragostea!
Șapte îngeri au venit azi la mine
Mi-au spus că sunt câte unul pentru fiecare zi din săptămână
Vom posti împreună
Vom avea mai multe zile cu dezlegare la pește de data aceasta
Vom citi acatiste și ne vom construi propria iesle
Vom aștepta smeriți în rugăciune
Steaua să apară
Vom colinda cu lerui ler
Și vom tăia bradul înalt
Vom tămâia casa și masa
Și vom vesti că Împărăteasa Aleasa
În curând va aduce în lume pe Hristos
Duminica să-ți fie binecuvântată om frumos
Și sufletul și inima curată
Îngerul să te păzească mereu
Aproapele să-ți fie aproape la bine și greu
Șapte îngeri vor fi cu mine
Pentru fiecare zi din săptămână
Duminica de Crăciun îi voi trimite la tine
Om bun
Tu să le deschizi ușa
Și să-i primești !
Ce faci tu când rămâi doar cu îngerul tău?
Singurătatea ia chip de fată morgana
Acum e, acum dispare
Plouă ca-ntr-o liturghie cu citiri din evanghelia de la Luca
,,Te voi urma oriunde Te vei duce”
Cuvinte care îmi stăruie în minte
Și pe care și eu le repet
Te voi urma!
Îngerul mă aprobă holbându-se la cer și plouă,
Plouă cutremurat de cuminte în casă, în suflet,în iarnă,
Oare va ninge?
Oare te vor bucura darurile pe care le-am pregătit pentru ziua cea sfântă,
Oare vor coborâ mai mulți îngeri dacă am plâns mai mult și am fost cuminte,
Oare se vor înfăptui minuni de Crăciun?
Toți toți am fost, suntem buni!
Îngerul meu mă aprobă tacit, ridică din umeri își aranjează penele ușor cu mâna
Și zâmbește,
Îl atinge din seninul vieții un fulg,
Privește!
În sufletul fiecărui om sunt zăvorâți doi îngeri
Primul pleacă atunci când închidem ochii pentru todeauna
Merge și cere loc de casă în rai,
Negociază cu sfinții
Îmi dai?
Măcar un colț în care să pun un pat,o masă, a fost om bun,
Nu-i place decât să citească
Și-o veioză cu led
A iubit mult…
Promit vom face economie în aceste vremuri de criză și de curent și de hârtie,
Cât mai aștept?
Uite îl plâng toți ai lui
El nu mai este de mult acolo,
Pot să-i spun?
Îi vor rămâne cuvinte,rugăciuni și sminteli,copiii?! dar sunt pe drumul cel bun
Aici va fi cuminte,
Va tace!
Ooooooo, nu credeți că e el?
În sufletul meu locuiesc doi îngeri
Pe primul îi voi trimite la negocieri
Pe cel de-al doilea îl voi lăsa aici pe pământ
Să păzească ce nu mai pot păzi eu, să trăiască,să zboare ca frunza-n vânt,
Îl voi face mai marele amintirilor mele
Va fi scrib, prim ministru,temnicer,
Dar nu-l găsesc,nu știu pe unde umblă,
E cu mine sau pe nicăieri
Sau s-a transformat în micuțul om de zăpadă de pe stradă
Dar lumea e atât de zorită
Nu are timp să îl vadă sau doar îngerii au mai rămas
Și așteptăm în tăceri noile primăveri!
De ploaie lungă și lată se aștern lacrimi și semne
Și mă iubeam mohorâtă și grea
Cu bărbații mei neiubiți în vreme.
Ca o curcă plouată mă mișcam
Bizară,alunecoasă și grasă,
Mă înfoiam în atrii și în coaste
De cât de mult eu mă iubeam
Cu bărbații mei uitați
Și tu mă priveai și nu știai că iubirea o să se oprească și la tine,
Trist și posac mă doreai
Și știai că ploaia n-o să se termine.
Mă ascundeai atunci când nu alergam în soare să nu știe nimeni de mine,
Dar eu răzvrătita plecam din nou
În ploaia ce mereu o să continue.
Desfac cepe cu coji uscate
Ca și cum aș despuia zile de departe
Și-ți arăt ca o femeie bătrână semne că ploaia o să rămână.
În noiembrie o să plouă mereu
Și sufletul meu
Și sufletul tău
O să tremure până-n rărunchi
Și ne cuprinde umezeală pe la genunchi.
Azilul e plin de oameni ca noi
Ce așteaptă iubirea
Să cadă din nori!
De ce ne agățăm de rădăcini într-o disperare tacită și continuă
Nu căutăm robustețea crâncenă a trunchiului sau ramurile crude în îmbrățișare
De ce nu ne cățărăm pe crengile copacilor asemenea copiiilor și strigăm de bucurie sau durere
Ne așezăm doar la marginea buzelor lor obosiți tulburați îndrăgostiți
Nu vedeți că păsările atârnă printre frunzele roșii de soare
Nu simțiți mirosul de castane coapte al orașului?
Acum ne aducem aminte de adâncul pântecului din care au crescut neamurile noastre
Cine le tămâiază oasele
Și aprinde candele pentru iertare
Rătăcite stau zilele și scurte acum în bătăile negre ale ciorilor
Și eu cu cărbune desenez vlăstari fără nume pe case
Pentru primăverile ce or să fie
Aprind lumânări albe pentru cei ce nu or să mai vină pentru cei neuitați de noi lăcrimați
Pentru prieteni fumez țigări
Pentru ceilalți aștern flori
Și murmur asemeni păsărilor roșii din copaci
Rugăciuni pentru mame și tați
Pentru toți pe care i-am știut și acum sunt plecați
Dumnezeu știe
De ce i-a luat?
Nu Îl întreb niciodată
Doar îi șoptesc:Ai grijă de ei…
Plâng și știu:
Copacii nu mor!
Se spune că toamna se poartă melancolia,geci de piele și stivale,
Șaluri portocalii cu urme de soare,
Inimi strivite regăsite în cețuri,
Ochi vopsiți cu negrul albastru de ciori
Și obraji cu pete de soare și lacrimi de mare
Și umeri îmbrățișați de palide ploi.
Toamna se poartă însă iubirea mai mult ca niciodată,
O căutăm înfrigurați și ciufuți,
Suntem îndrăgostiți în noaptea cea lungă
Cu umede stele și săruturi fierbinți,
Se despoaie frunza în vânturi și în urme,
Mă dezbraci, cu durere mă strigi,
Se așterne bruma pe stradă,
Tremură toamna pitică, se strânge roșie de frig,
În suflet se vâră timidă, mă atinge,
Te ating,
Mă atingi,
Bum bum, se aude cum zilele se scutură de păsări și flori,
Se întunecă atât de devreme
Și cerul se ascunde în nori!
Ce frumoasă e toamna ta
Mi-a zis el adunând frunzele de pe margini în sacii de plastic
M-am oferit să-i dau un coș de nuiele dintr-acelea cu toarta ruptă
Dar el deja plecase
Să le povestească altor oameni din alte țări
Ce frumoasă
Ce frumoasă e toamna mea!
Lazăr Elena 