Singurul, ,,de ce?”

De ce ne agățăm de rădăcini într-o disperare tacită și continuă
Nu căutăm robustețea crâncenă a trunchiului sau ramurile crude în îmbrățișare
De ce nu ne cățărăm pe crengile copacilor asemenea copiiilor și strigăm de bucurie sau durere
Ne așezăm doar la marginea buzelor lor obosiți tulburați îndrăgostiți
Nu vedeți că păsările atârnă printre frunzele roșii de soare
Nu simțiți mirosul de castane coapte al orașului?
Acum ne aducem aminte de adâncul pântecului din care au crescut neamurile noastre
Cine le tămâiază oasele
Și aprinde candele pentru iertare
Rătăcite stau zilele și scurte acum în bătăile negre ale ciorilor
Și eu cu cărbune desenez vlăstari fără nume pe case
Pentru primăverile ce or să fie
Aprind lumânări albe pentru cei ce nu or să mai vină pentru cei neuitați de noi lăcrimați
Pentru prieteni fumez țigări
Pentru ceilalți aștern flori
Și murmur asemeni păsărilor roșii din copaci
Rugăciuni pentru mame și tați
Pentru toți pe care i-am știut și acum sunt plecați
Dumnezeu știe
De ce i-a luat?
Nu Îl întreb niciodată
Doar îi șoptesc:Ai grijă de ei…
Plâng și știu:
Copacii nu mor!

Barcelona-Ciutat Vella 03.05.2022

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s