Uneori

Uneori obosesc și eu
De puține ori obosesc
Și atunci mă vâr într-o cochilie
Sau într-o chilie de maici
Sau mă prefac într-un cerb
Purtându-mi frumusețea de zile în adâncul lumii
Până mă pierd,
Visez!
Cu sufletul visez
Și mă răsfir într-un nor călător
Plin de dor
Deasupra … tuturor!

Vulcanul Timanfaya Rezervația naturală Lanzarote Insulele Canare

Poezie despre viață


La vârsta de 1 an
Priveam nisipul ca pe o întindere nesfârșită,amorțită și pitită în sufletul meu.
La 7 ani îmi afundam vârfurile degetelor de la picioare
În el
Nisipul ,mișel
Care- mi contura înălțarea mea
De rebelă,fidelă!
La 14 ani eram atât de îndrăgostită
Lumea mea onirică era desăvârșită în creație
Nisipul era adorație
Magie
Mister!
La 21 de ani îmi târam rochia de mireasă
Nu mai știam
Dacă era albă
Sau împrumutase
Griul de cânepă al Saharei!
La 28 de ani îmi învățam
Copiii să alerge prin nisip
Erau mici
Și mă străduiam să-l cunoască
Cu ochii lor mari
Ca pe o mană cerească!
La 35,doream să-l pictez cu o altă culoare
Să-i anihilez simțurile
Să sădesc în el o floare!
La 42 de ani
Priveam speriată cum dune albastre
Zideau în jurul meu
Castele sihastre
Care se prăbușeau
Și strigam îngrozită
Că printre ele,eu nu mă zăream !
La 49 de ani
Mă scufundam în oceanul auriu al nisipului
Îmi ascuțeam mirosul , auzul , văzul
Îmi exploram liniștea
Căutând artefacte,mumii sau zei pietrificați !
La 56 de ani uitați
Descopeream cu uimire și candoare
Că între-adevăr în nisip
Crescuse o floare!
La 63 încă mai adunam buruieni imaginare
Răsărite în jurul creației mele
Ca ciupercile după ploaie
Și făceam ordine în timp
Pentru ca , la 70 să reușesc să rodesc o grădină
Cu trandafiri și hortensii roz
Plină de lumină!
Iar la 77 cu bețe de bambus subțiri
Să desenez mantre , să știu
Ca mai apoi , poate
La 84 sau 91 sau 98
Când totul e copt,
Că o să mă întorc ,
În burta mamei mele
Înotând în nisip
Mică câte un pic,
Adunând vise și stele
Și ploi peste deșertul vieții mele
Și zăpezi și nori
Și lună și soare
Făcând lumea aceasta mai mare!

Scoția (fotografie realizată de Lara Nuțu)

Au înflorit salcâmii

Au înflorit salcâmii
Și-n nebunia lor,
Pe strada cu parfumul
Mi-au dăruit un nor
Ca să plutesc prin ploaie cu ei și cu un dor.
Au înflorit și crinii
Și -n somnul lor cel galben
Mi-au dăruit un vis
În care luna cântă
Și ține în așternut ,
Trompetele lor albe
De îngeri din trecut!
Au înflorit și teii
Și iasomia, blândă ,
Tăcută și mahmură
Ca după o beție lungă
În ziua cea trecută,
Și mă înconjoară în taină
Și-mi murmură cuvinte,
De spovedeală scumpă
Și-mi umple a mea minte!
Și le privesc pe toate
Și vă miros pe toți
Căci eu sunt grădinarul
Fructului necopt,
Și scutur floarea
Si retez vlăstarii
Când tânguie castanii
Și cresc buimaci arțarii.
Și ud cu lacrimi
Și mai stropesc cu soare
Pe strada veche a orașului cel mare
Și strig ca o dementă:
Au înflorit salcâmii
Și-n nebunia lor
Au rupt ciulinii și gândurile mele
Iar norul cel albastru
Lunatic călător,
L-au dus în altă lume,
L-au dus pe altă stradă,
În alt oras
Departe,
Și știi că îmi va fi dor
De altă primăvara,
De alt parfum și ploaie,
De alt salcâm și tei,
Și eu voi fi doar iarba
Nopților de ieri,
Iar,tu,tu vei fi de data asta grădinarul
Fructului necopt și verde,
Care nu mai aude
Și care nu mai vede
Că au înflorit salcâmii
Și-n nebunia lor
Ți-au dăruit iubire
Parfum
O lume
Și un nor…

De început de mai

Gàndește-te că în curând voi împlini 53 de ani
Într-o zi cu soare călător cu nume de rai,
Gândește-te că poate nu voi mai fi,
Sau voi rătăci pe alte vieți sau planete cântând din nai .
De aceea mă așez hotărâtă și fumez țigara pufâind și înjurând ,
Mirându-mă de prima clipă a ovulului fecundat și plăpând, savurând norișorii de fum ce se imprimă în pereți și plămân, plămânul meu stâng mare și nebun.
Gândește-te că ar fi cazul să mă fac blondă, sau să-mi șuvitez părul și sufletul pe alocuri alb,
Să-mi fac o rotondă drăguță în privat.
Sau mă voi aplatiza în ultima celulă sau voi fi nou embrion,
Pus în albastră capsulă și trimis în constelația Orion.
Și-am să cresc în anii ce vin, cu un alt suflet naiv de copil,
Și-or să-mi apară sâni de femeie , de piatră din care vei aprinde prima scânteie,
Și trup ciufut în îmbrățișarea ta, și himenul rupt și supt cu parfum de acadea.
Și am să vă iubesc din nou pe voi iubiții mei avuți ( în alte ore), și apoi în drumul de întoarcere înapoi , am să mă întind pe iarbă și desculț,
Sufletul va alerga în linie dreaptă ,(iubindu-se pe sine de astă dată)în maratonul vieții , nemairatând linia de sosire , vopsită cu iubire, multă iubire!

,,Ești binevenit asemeni florilor din mai” Charles Macklin

Poezia numărul 7 din Săptămâna Mare


Veniți de luați Lumină
Lumină în tăcere,
Lumină în întuneric,
Că cel ce treaz nu este
Și Cel care vegheaza
El știe sau nu știe,
A se ruga și cere,
Când zgomotul de lacăt căzut în negrul hău ,
Când cheia ce deschide
Și închide tot ce-i rău,
Când lanțurile groase
Se sfarmă în pumnii strânși,
Când lumânarea arde și ochii ca de ceară
Se plâng în veci nestinși,
Când cuiele pe cruce se afundă adânc în carne
Când Tu îl privești pe El,
Și El supus adoarme,
Când giulgiul înfășoară trupul firav și drag,
Când rănile se surpă și de pe lemn îl trag,
Când jalea mamei strigă și floarea se înfoaie, când nu e nor , nici stea , nici vânt și nu e ploaie,
Când noi, cei muritori, cei plânși , și rătăciți,
Cei fără de biserici
Și în suflete închiși,
Ne mai spălam pe față, ne tolănim în vis
Și alergăm într-una cu zilele desculți
Și știm că în noaptea asta,
Când lumânarea arde
Când rugăciunea noastră
E dusă mai departe
Când oua înroșite împodobesc cuibare,
Noi ne plecăm spre Tine și spunem:Doamne, Tu care ai văzut și moarte și neființa,
,Tu care ai știut să ne împlinești dorința,
Tu care ne-ai adus acuma Învierea
Ascultă-ne și dă-ne noua mângâierea
Căci suntem îmbrăcați în straie noi și albe,
În brațe noi purtăm, mieii plăpânzi, micuții,
Și cozonacii grași umpluți cu mirodenii
Și ne plecăm spinarea în ceasurile denii
Și mergem
Pe cărare rostind în,ale vremii
Smeriți cu bucurie și îmbrățișați cu vrere
Slăvind cu bucurie
A noastră Înviere!

Dacă

Dacă m-ai striga
Ți-ar răspunde vântul din primăvara mea
Ce spulberă mugurii încolțiți pe palma ta.
Dacă mi-ai șopti la ureche
Poate aș veni într-o zi să locuiesc cu inima ta
Lăsată pe pragul casei mele la intrare.
Dacă nu ai știi numele meu
Aș silabisi vocală cu vocală,
Consoană cu consoană pănă aș construi un nou alfabet,
O nouă scriere mai domoală.
Dacă mi-ai face semne cu mâna
M-aș opri la intersecția zilei ce vine
Să-ți arăt culoarea roșie,galbenă și verde
Ce stăruie în mine.
Și dacă ai vrea să nu mă mai strigi, să nu mai șoptești, să nu mai știi numele meu, să nu îmi mai faci semne cu mâna,eu am să plec într-un balon și am să zbor
Monoton, monoton,
Să poposesc și să trăiesc pe un nor,
Nor călător, plin de dor,
Și am să uit timpul cel scurt,
Rezonanța bătută și apucată de streche în primăvara verde,
Culcată pe-o ureche fără de pereche,
Și o să mă prefac, într-un copac cu ramuri de iubire, să cresc doar în tine!

Tablou realizat deDana Fedeles