Ramona

Mi-ar place să-mi port omul de zăpadă în sfârșitul acestei veri
Să-l plouă pe stradă,
Să-l plouă cu meri,
Să-i cânte vântul roșiatic și lung,
Să-l mângâie luna
Când se prelinge în umbre pe pământ
Să-l pun la vedere,
Mirați să se întoarcă copiii
Să întrebe de unde e el,
Iar omul meu de zăpadă să râdă, să aplaude și să se fudule mereu
Că a venit doar cu mine,
În suflet mi-a stat
Și i-a fost atât de bine
Încât de iarna trecută a noptat
A privit primăvara cum curge în culori și în curcubeu
Și a plâns că n-o poate atinge,
Dar i-am povestit eu
Cum rândunici și berzele albe se întorc, iubesc și apoi mor
Cum soarele ne încinge în inimi și dogoare ca un cuptor
Și mă încumet acum în toamnă să-l scot la plimbare puțin,
Să-i arăt cum se stinge frunza,
Și ciorile cum ne vin,
Cum strigă copiii în seară că ar mai vrea să se joace puțin
Cu mine ,cu el omul de zăpadă
Cu stelele mici și adormite de vânt și un înger pribeag rătăcit pe pământ ce alunecă mirat și nătâng ,visează cuprins de iubire, iar omul meu de zăpadă rămâne pe stradă așteptând iarna cu îngerii albi și pictează pisici, flori,și căței,oameni îndrăgostiți îngeri și ei!

În patul meu

La mine în pat
E loc acum doar pentru tine
Și cockerița noastră bătrână
Cu blană moale de lână.
Înainte vreme, mai veneau și fetele mele,
Să-mi arate noile instantanee de pe instagram,
Noile pulovere sau sutiene.
Mai făceam și câte o analiză literară( la științele reale nu mă pricep)
În ceas ascuns apus de seară
Iar când erau mici, mici de tot
Săreau în pat și peste tot
Și mă strigau într-una de parcă mi-ar fi pierdut mirosul și urma.
Și într-un târziu la mine în pat eu am să zac,
Leneșă și vulgară,poate îmi voi aprinde și o țigară,
Și-mi voi întinde apreteala cearșafului alb,
Cu miros puternic de înălbitor
Gândindu-mă că poate am să mor,
Într-o zi,
La mine în pat!

Hazel, cockerița noastră

Poezie despre viață


La vârsta de 1 an
Priveam nisipul ca pe o întindere nesfârșită,amorțită și pitită în sufletul meu.
La 7 ani îmi afundam vârfurile degetelor de la picioare
În el
Nisipul ,mișel
Care- mi contura înălțarea mea
De rebelă,fidelă!
La 14 ani eram atât de îndrăgostită
Lumea mea onirică era desăvârșită în creație
Nisipul era adorație
Magie
Mister!
La 21 de ani îmi târam rochia de mireasă
Nu mai știam
Dacă era albă
Sau împrumutase
Griul de cânepă al Saharei!
La 28 de ani îmi învățam
Copiii să alerge prin nisip
Erau mici
Și mă străduiam să-l cunoască
Cu ochii lor mari
Ca pe o mană cerească!
La 35,doream să-l pictez cu o altă culoare
Să-i anihilez simțurile
Să sădesc în el o floare!
La 42 de ani
Priveam speriată cum dune albastre
Zideau în jurul meu
Castele sihastre
Care se prăbușeau
Și strigam îngrozită
Că printre ele,eu nu mă zăream !
La 49 de ani
Mă scufundam în oceanul auriu al nisipului
Îmi ascuțeam mirosul , auzul , văzul
Îmi exploram liniștea
Căutând artefacte,mumii sau zei pietrificați !
La 56 de ani uitați
Descopeream cu uimire și candoare
Că între-adevăr în nisip
Crescuse o floare!
La 63 încă mai adunam buruieni imaginare
Răsărite în jurul creației mele
Ca ciupercile după ploaie
Și făceam ordine în timp
Pentru ca , la 70 să reușesc să rodesc o grădină
Cu trandafiri și hortensii roz
Plină de lumină!
Iar la 77 cu bețe de bambus subțiri
Să desenez mantre , să știu
Ca mai apoi , poate
La 84 sau 91 sau 98
Când totul e copt,
Că o să mă întorc ,
În burta mamei mele
Înotând în nisip
Mică câte un pic,
Adunând vise și stele
Și ploi peste deșertul vieții mele
Și zăpezi și nori
Și lună și soare
Făcând lumea aceasta mai mare!

Scoția (fotografie realizată de Lara Nuțu)

Copiilor noștri, copiilor din voi

Plini de vise sunt copiii noștri, de gânduri curate, în noapte.
Mari , micuți, timizi,deștepți, curioși,
Frumoși,
Ne arată lumea cu susul în jos, numai ei și cei care iubesc o pot vedea așa , răsturnată și mirată.
Pentru ei gravitația nu există,
Joaca lor e mixtă
Încărcată de umbre și culori,
Drumurile presărate cu flori
Cărți , avioane, mașinuțe,
Creioane, pompoane,
Stele argintii
Ochii lor râzând vii
Mâinile lor strânse veșnic în îmbrățișare,
Ei pun totul în mișcare!
Placa de întins părul și bretoane ondulate,
Sprâncene pensate,
Creme pentru acnee și epilatoare,
Gantere, vitamine,
Lumea lor e mare!
Iubiri făgăduite și promise
Jurăminte călcate și stinse,
Flăcări aprinse sunt zilele lor
Plâns pe obraji
În ceas de seară, cu dor!
IPhone-uri , tablete și gadgeturi,
Jocuri electronice , Barbie, și diete ținute cu luna,
Algebră, engleză , franceză și dans,
Nu mai respiră în lanuri și luncă,
Atât de puțin timp le-a rămas!
Dar ei sunt plini de vise
Și-n fiecare secundă învață
Să alerge desculți ,râzând cu tine mamă și tată,
Să împartă timpul în trei
Zi , noapte,zi
Noapte,zi ,noapte,
Să gândească liber și întreg
Să uite de alfabet
Să crească și să zboare în lume

Să iubească, să cunoască
Să nu mai adune sume,
Să zidească pentru ei un nou început
Fără norme ,
Pedepse
Și legi.
Priviți-i pe ei copiii voștri ca și cum voi ați fi copii,
Și voi ați crește în locul lor
Și ați vrea să fiți iubiți , să iubiți
Să uitați,
Visați ce vreți
Uitați ce sunteți!
Copiii noștri au lumea plină de vise
Priviți-i zi de zi cum visează cu ochii lor
Albaștri , verzi , negri , căprui
Cum gravitează în timpul lor șui!
Lumea lor a fost ,și este lumea noastră,
Cea mai fermecată din lumi,și a rămas ca o fereastră deschisă mereu în casă să primească minuni!

De azi

Când m-am născut
Se secera orzul,
Pe câmpie, se scuturau macii
Și ortacii se adunau prin vie.
Zmeura da să se coacă,
La biserică, copiii băteau în toacă
Iar mama sta și plângea,
Eram ultimul copil
Ce ieșea din ea!
Sora mea mare tăia găina
De parcă pe ea
Săraca căzuse vina,
Că mama plecase în grabă
Uitând de sfadă
De sfaturi și iubiri.
Iar, tata,pe gânduri era
Visa
Că-n noapte de luni spre marți
O fetiță mai avea
Plăpândă, firavă și neagră
Dar ea avea să-i fie cea mai dragă
Și când botezul mi l-a dat,
Părea că-i vreme de Ignat
Cu mese întinse și plăcinte,
Cu fețe albe, dragi și stinse,
Cu flori pe brațe și-n pridvor
Cu voioșie și cu dor
Și cu sfințita taină a cununiei.
Era senin, era frumos,
Era și cald, era și un rost,
Era și grabă și belșug,
În ziua când eu m-am născut
Era și somn, erau și griji,
Dar despre astea nu v-am scris
Că-n ceasul sfânt de miazăzi,
Am fost în casă patru copii.
Și mai târziu în miazănoapte,
Doi au plecat cât mai departe
Și doi au stat de-au privegheat
Părinții de i-am îngropat.
Când m-am născut
Se secera orzul,
Pe câmpie, se scuturau macii
Și ortacii se adunau în vie,
Iar eu sunt vie
Și vă aduc în dar, totul!

Undeva în țara mea, în lumea mea (05.2021)

Poem de dragoste pentru Ioana


Dacă te am pe tine mi-e destul,
Pentru că avându-te pe tine, am muuult,
Pentru că atunci când ție îți este sete, apă vreau și eu.
Și când îți este foame, pâinea se înfoaie și dospește în mâinile mele.
Și dacă tu zâmbești, inima mea râde în hohote, copil frumos cu suflet curat și bun.
Iar dacă tu vreodată plângi ( tu nu plângi aproape niciodată și să nu plângi) mă simt sfâșiată, și inundată de toate apele pământului dezlănțuite să iște potopul final.Iar dacă tu nu dormi eu stau trează și năucă implorând noaptea să se ducă, iar zilele le privesc cum se scurg prin inima ta și urc,de fiecare dată în înalt ca să laud ,ce-am primit, ce-am plămădit și am dăruit în aprilie când primăvara s-a grăbit să înflorească tufele de liliac alb și parfumat.
Tu, copil minunat, care mi-ai pus coroana pe cap de m-am făcut împărăteasă în ziua în care te-ai născut.
Din acea zi, tu sângele și carnea mea am învățat să trăiesc.
Pentru toate acestea îți mulțumesc, întâiul meu copil, cu ochi cerești!
Să-mi crești, mereu să-mi crești, fericită, întâia mea fiică!

Poem de dragoste pentru sora mea

În a treia zi de aprilie, pocnesc cireșii de atâta alb și roz, gândul meu zboară înspre tine cu susul în jos scuturând mireasma zilelor de mâine.
Privesc în anii care îmi stau în umbră, la a ta rădăcină, care
Zburdă, aleargă în trup și-i întreb sfioasă și voioasă,
Oare vântul cald să fie de vină,
Oare întinderea nesfârșită a cocorilor rătăciți în drumul spre casă,
Oare iubirea ce se revarsă din tine și-ți apasă de atâta timp pe tâmplă de mă lovește de fiecare dată migrena și-n fața sufletului tău frumos rămân mută și tâmpă.
Oare cuvintele rămase în tine,
Le porți și le ascunzi în tot ce vine,
Oare, ceea ce n-ai spus niciodată, răbdarea ta nesfârșită și întinsă ca marea,
Oare luna pe care o privești, sigur te iubește și o iubești îți va asculta și-mi va asculta chemarea?
Oare aș putea cireșii în foc care pocnesc de alb și roz de mă fac să mă întorc de fiecare dată să-i privesc, să ți-i trimit pe un nor să te-nvăluie cu mireasma lor, să fii un cocor care vine mereu acasă să se joace cu mine,sora ta mică, sigur că pot să ți-i trimit …și îi trimit cu vântul cald și cu gândul , mereu, chiar dacă tu nu știi(dar tu sigur știi, doar ești sora mea cea mare și mereu vei fi).

Poezie pentru noi femeile

Înainte de toate, am fost fetițe cu codițe din puf de lebădă neagră, Apoi,adolescente cu ochii mari, infinit de mari Cuprinși de multe orizonturi, Apoi, iubite cu inimi în care încăpeau versuri și cârlionții întâilor bărbați. Apoi, am stat și noi puțin întinse în duminica însorită, Ne-am împodobit pântecul cu flori de iasomie, busuioc,trandafir,lauri și mirt, Apoi, ne-am crescut în ani eroii, eroii de poveste, eroii lumii neuitați și Penelopele, Șeherezadele și Mariile sufletului nostru
Am purtat cruciade și războaie, ne-am înmormântat tați și frați. Apoi, când ne-am împlinit rostul Ne-am înveștmântat trupul cu iilee cu amintiri și împliniri. Pe frunte și pe cap ne-am pus broboada de sudoare și iubiri! Cât de frumos am crescut! Cât de măreț și trainic am înălțat! Cât de înalt am crezut! Și am creat și am dat! Dacă nu am fi fost noi pământul ar fi rămas pustiu, tern, rece, sărac, sângele nostru l-a hrănit, sânii noștri albi cu pace l-au alăptat, Norii de primăvară au purtat nucleele țesute de mâna noastră cu ARN și ADN, oasele, mărgele și stele, Mângâiere de vânt în cuvânt. Peste tot! Universul acesta are numele tău de femeie…

Eu la 18 ani

Pentru mame

Azi le mulțumesc tuturor mamelor din acest univers,
Ele au fost create dintr-un vers, de Dumnezeu într-o zi de martie, de început de martie în mersul Său introspectiv în jurul mărului rămas singur și rănit în eden, costeliv.
Le-a creat din așchia sărită și neoblojită de marea cădere pe pământ,
Și a hotărât să le dăruiască ce e mai sfânt.
Le-a dat răbdarea întinsă cât marea, ascultarea și calmul din ea,
Le-a făcut într-o secundă doctori în filosofie, pedagogie, știință, matematică, în artă,
Doctori în boli văzute și nevăzute, știute și neștiute,
Le-a făcut mari maeștri în certurile necontenite și disputele dintre noi copiii și frați, iubite, iubiți, soții, soți, amante și tați,
Le-a făcut croitorese, banchere, coafeze, contabile, profesoare de pian și de dans.
Trebuie să recunoaștem că mamele știu să facă de toate,
Până și timpul mama îl imparte; o secundă pentru ea, iar celelate le triplează, le ritmează pentru noi în viața din ea.
Ce îi ceri unei mame și nu îți poate da?
Ce întrebări îi pui unei mame și nu găsește răspuns?
Iar în inima ei stă ascuns și păstrat cel mai mare dar ce ne-a fost dat: iubirea nesecată, neschimbată și mereu trează și vie.
Le mulțumesc tuturor mamelor din univers, azi pentru această iubire care ne-a dat-o nouă, vouă, ție, lui, ei, mie!

Jardin de Luxembourg, Paris