În casă ninge Țiglele se-nmoaie de atâta ninsoare Se scurcircuitează distanța dintre noi Nu mai ajung în brațele tale Nu mai ajungi în brațele mele Unul din noi ar muri 112…nu răspunde nimeni Și așa ni se întâmplă în fiecare iarnă în care ninge cât de cât puțin sau mult Am hotărât să ne mutăm in Maldive Măcar ultimii ani Să ne putem mângâia într-o disperare continuă De abia acum găsesc adevărul din spusele Ioanei adolescente Mama peste tot la mare sunt numai oameni bătrâni Ce bine că am această vârstă Și sincer… la vârsta aceasta vreau să rămân!
Se spune că toamna se poartă melancolia,geci de piele și stivale, Șaluri portocalii cu urme de soare, Inimi strivite regăsite în cețuri, Ochi vopsiți cu negrul albastru de ciori Și obraji cu pete de soare și lacrimi de mare Și umeri îmbrățișați de palide ploi. Toamna se poartă însă iubirea mai mult ca niciodată, O căutăm înfrigurați și ciufuți, Suntem îndrăgostiți în noaptea cea lungă Cu umede stele și săruturi fierbinți, Se despoaie frunza în vânturi și în urme, Mă dezbraci, cu durere mă strigi, Se așterne bruma pe stradă, Tremură toamna pitică, se strânge roșie de frig, În suflet se vâră timidă, mă atinge, Te ating, Mă atingi, Bum bum, se aude cum zilele se scutură de păsări și flori, Se întunecă atât de devreme Și cerul se ascunde în nori!
În prima zi Tu ai creat pământul și cerurile, Eu am descoperit întrebările Nedeslușite unele dintre ele au rămas și acum, Le-am pus într-un colț al memoriei, Le-am spus rămas bun. În a doua zi ai zis să fie lumină, Lumină fără de care nu am fi cunoscut roșul trupurilor, rozul iubirii, verdele pădurii, galbenul câmpiei, albastrul mării Lumină pe care ar trebui să o avem fiecare în inimi. Eu încă mă mai încurc în umbre. Pe urmă ai făurit ziua să ne privim și noaptea să ne mirosim, Eu am deschis și închis ochii în viață visând În toate anotimpurile pe care mi le-ai dat Înmulțindu-mă în iubire, Dar m-ai făcut conform matricei Tale, Deci Tu ești singur și îndurerat Chiar dacă ,,toate au fost bune” Undeva ai greșit sau ai uitat?(dar Tu ești fără greșeală) Duminicile îți promit că te voi ține în brațe Ca pe un copil și-ți voi scărmăna memoria Să-ți aduni gândurile în diminețile dăruite de Tine iar Tu, Sper că-mi vei risipi ceața de toamnă și tulburarea Care au încolțit în mine încercându-mă în răbdare, Se scutură iarba! Aproape se scutură floarea!
Încă ne mai facem promisiuni pentru ziua aceea când cactușii înfloresc Și noi nu suntem acolo să-i privim Ne amăgim sau ne pierdem Printre casele albite de soare Cu bucătării în care acum se coc vinete Se fierbe bulion Și curți în care nimeni dar absolut nimeni nu mai joacă șotron Doar pisici ofilite cu mustăți blegite dorm Iar nouă celor care încă mai iubim Nu ne e somn Și nici nu pregătim conserve pentru iarnă Nu avem unde le depozita Iar cămară e goală nevăruită Las-o așa! Mai bine te strecori lângă mine să te miros Să te țin mică în brațe Cuminte domoală Să-ți pun scoici adunate din timpul trecut La ureche să ascultăm marea Mi-e dor să o aud Cum coboară în apus Și luna cum se uită de sus Și vara… E aici? Sau s-a dus?
Ce putem lua cu noi Când ne vom risipi Când inimile noastre se vor opri Oare vom mai iubi Vom fi în sfârșit împăcați Uitați Renegați Adulați Scriși pe pomelnice cu sume mai mici Sau mai mari depinde de inflația bisericilor ortodoxe sau alte culte bizare Eu mi-am propus să-mi duc iubirile multe din zile și nopți să-mi las trupul uns cu ierburi de câmp Uscat de vânt Ars de soare Mângâiat de mare Pe degetul mic să-mi puneți un inel cu o floare Înfășurată să fiu cu rochia de botez din Iordan Desculță să mă lăsați să alerg pe maidan Iar în brațe să țin oasele albe de câine bătrân cu suflet de înger prietenul meu bun În rest las tot ce-am adunat pe pământ Zâmbetul meu cuvinte rostite și scrise Genele mele frumos și trainic clădite Dar mai ales multe multe vise Să mă tămâiați din când în când cu smirnă și să -mi culegeți rouă Să mă strigați Să mă înjurați Să vă aud răzând Să vă țineți de mâini să vă strângeți în brațe Cam atât
Sunt vară acum, Mă îmbrac mai tot timpul ciudată În rochii ușoare de in Și în picioare doar șlapii de plajă, Havaianas, Ooo, de atâția ani îi port! În fiecare vară mă întorc și cutreier Pe dunele fierbinți,aurii Ca și cum ei ar ști Iubirile mele purtate Pe ici,pe colo, Turbate,nemascate,târzii,timpurii, Uneori le las urme de praf Și curioasă îi pun lângă pat Poate, peste noapte se va transforma praful de pe tălpi În praf stelar Și m-ar purta și mai departe, Și nu aș obosi Aș porni în noapte sau zi, Spre alte locuri, spre alte țărmuri bogate și vii Dar odată și odată mă vor părăsi S-ar rupe, s-ar toci curelușele sau un pește înfometat i-ar ciupi, smulgând din călcăi sau degetul mic Sau i-aș rătăci într-o cameră de hotel cu nume sonor Sau poate vreun nor i-ar purta M-ar purta, Cine poate ști?
Ne privim noi două, Iarna se alungește se iuțește spre poli Parcă mai rămâne puțină gheață în sufletul meu Hibernând în ceață, Se caută stingheră în cele patru colțuri Și ia chip de himeră Anorexică și bulbucată, Umflată, efemeră Pa iarnă, îi spun mestecând tutun, Te du, Mă apucă angina instabilă labilă, Pa, te du Azi a venit ea primăvara cu aere de Cannes pe maidan Cu lujeri verzi de mătase, Cu muguri pocniți de cravașe, Cu albul imaculat al zilelor tot mai lungi, Cu zbaterea temporară a păsărilor în lunci, Dar parcă în ultimii ani mi-e și teamă s-o privesc Are viruși,războaie,jocuri grotești Și după prognoza stabilită și ploaie,parcă ar vrea să mai cresc, Nu-i ajung brațele mele prelungi cu care apuc și strâng iubiri Nu-i ajung nici cele zece porunci Și mă strivește cu norii ei încolăciți care seamănă când îi țin în palmă cu trupuri albe de iubiți Mi-a pus aripi de verde crud de păpădie să mă duc, dar eu nu mă duc Mi-a făcut cuib de iarbă în care să clocească barza albă cele patru ouă, Trei vă voi da vouă, Și atunci, Mă plouă cu foc cu albastru și roz Cu focoase nucleare,angoase, și mult moloz Cu rătăcirea în zbor a rândunelelor și a șirurilor de cocori Și îmbătrânesc în primăveri pătrunsă de polenul narciselor galben, lacom, Și se pare că visez din nou și din nou eu am să zbor! Nu mor! Nu am să mor!
Tulbure e ceasul dimineții, Învăluită în ceața din august Duminica pironită Îmi spune Că îngerul meu Picotește În altar, așteptând Ca lumina blândă Să mă spele pe ochi,pe suflet, Mă trezește ! Îngerul meu de liturghie Unde e haina cumpărată în Iordan? Sau iarăși, a nu știu câta oară Mă pregătesc în van? Dormi tu mai departe Căci eu ,visătoare Mă duc din nou la mare Acolo voi aprinde dune și ciulini, pescărușii plini,nimfe și căile lactee în stele albicioase ca spuma din valuri,în auriile maree. Duminică dimineața , Atunci altarele înfloresc,când eu îmi adorm îngerul și uit să vorbesc, când îi spăl lui tălpile și picioarele negre de nisipul ud,când doar cu iubire mă miruiesc, în ea mă înec, mă scufund!
Italia, Matera , Biserica în grotă( fotografie realizată de Lara Nuțu20.08.2021)
Iubire, De ce lovești marea cu stele? Ai să te împiedici în ele Si rănile nu știu să ți le îngrijesc Eu pot doar ziua lungă Să o îmbrățișez. În trusa de urgență Bandaje de tifon nu mai sunt, E doar o sticlă goală de alcool Și un cuvânt Și nici tinctură brună Și nici leucoplast Să pun pe a ta gură Sau pe al tău obraz Așa că, stai cuminte Așază-te în hamac Bea una,sau două beri cu gheață Privește cu nesaț Cum marea mea te înhață Și te îmbată, cu albastru, verde și topaz Și te încinge cu briza albă și sarată Iubire, nu mai lovi cu stele Înoată pân’ la ele! Chiar dacă sunt atât de sus Atât de departe Eu voi fi mereu lângă tine!
Marea Neagră România( fotografie realizată de Georgiana Popa iulie 2021)
Lazăr Elena 