Iar cine știe să audă cum strigă pământul din care se înalță tulbure macii
Și vântul cum șuieră în surdină
În înaltul de puf al cerului
Învață și ține minte pentru totdeauna
Iubirea.
Și cine e surd la trudeala țărânii
La lupta ei de a nu ascunde cenușa
Izvorâtă din tainicele inimi și oase
Mai are multe de auzit și răzbate
E o lume atât de departe
Și minunile ni se arată mereu
Sibilinica și aspra lumină
Să o purtăm și să ne fie pază.
Tu auzi cum urlă epiderma mea jupuită de soarele din mai
Ce mai stai?
Nu există o prioritate în eterna ta etate
Mai mare decât aceea de a o săruta
Mi se zbârcește pielea sub ploaia sărutului tău
De-ar dura acesta o eternitate
Dar tu îmi șoptești: asta nu se poate
Nu am cum să te sărut mereu
Trebuie să merg zilnic la job
Nu am timp să mă joc
Cu trupul tău
Trebuie să tund iarba cea verde și crudă
Să schimb prizele arse de trudă
Să programez vacanțe și verificări la centrala de gaz
Știu iubita mea tu mereu arzi?!
Se apropie vara roșie galbenă grea
Cu miros și gust de in subțire și alb de pepene dulce și cald
Cu auz și strigăt de ocean
Cu mers furișat pe maidan
Cu urme de scoici de stele și munți
Și-o să te iubesc mult
N-o să mă satur de tine
N-o să-mi ajungi
Voi fi mereu însetat și flămând
Te voi săruta pătimaș oriunde oricând.
În lipsa verii
Cerul nu ne mai desenează tușe pe ochi în albastru sau verde
Se face miop
Dar nu ne supărăm
Îi cumpărăm cele mai scumpe lentile de contact
De la Lentiamo
Și i le facem cadou punem și un bilețel în cutiuța roz pe care scriem frumos: Ti Amo
Iar el generos măgulit de gestul nostru cochet și elegant
Chiar dacă acum în toamnă are mai mult trac și e dispneic
Ne trimite între două accese de tuse
Sărutări galbene de frunze
Sau maro cu miros de castane coapte sau mov de struguri brumării în noapte
Sau măceșe de un roșu corai sau living coral
Cu gri aprins în smocuri de scai
Și într-un sfârșit de emoție gâtuit chiar plânge
În ploi subțiri de fum
Ne atinge și ne strânge în brațe cu aripi de înger
Și ne invită la un Hugo sau un ceai
O! Ce drăguț!
Și ne șoptește printre sorbituri
Am să vă trimit albastrul clar cu iriși și cu pupi de roze
La anul viitor în mai!
Promiți?
Promit!Când v-am mințit?
Tu cerul meu de necuprins
Niciodată!
Când trăim de-a adevăratelea există o tristețe inconfundabilă și unii dintre noi avem parte doar de această stare,
Nu ne putem desprinde în visare,
E un subiect tabu sau clasic
Catalogat în timp.
Când trăim de-adevăratelea producem o euforie categorică care ne ține câteva clipe,
Aidoma florilor de maci
Clipele sunt roșii sângerii intense diafane dar se scutură asemenea lor ( macilor) într-o zi.
Creăm o plăcere vizuală un zâmbet un confort psihic tipic în zilele noastre dar despre care discutăm doar la anumite ore într-o anumită lună( mai).
Așa că eu am ales să trăiesc de-adevăratelea discutând despre toate oricând oricum anapoda
Și nu mă pot preface
Pot doar să vă spun că și în decembrie în mintea mea înfloresc macii chiar dacă știu că de Crăciun nu sunt toți cei dragi acasă
Dar am atâtea emoții și bucuria că se va săvârși o minune
Încât o transmit inimii mele mereu, azi, mâine,
Știind că această viață o pot trăi fără teama de a fi izgonită din propria iubire, într-o zi!
Eu locuiesc într-un sfârșit de mai, cald și scăldat în zile cu gust de mușețel și maci și melci pitici, holbați, în verdele inimii mele.
Sunt o femeie trândavă și dragă
Cu ochii mijiți de miopia bolnavă deschiși spre soarele atât de egoist cu noi
Nu mă mir, nici nu îl întreb de ce îl văd atât de rar
Pentru că știu că-mi dăruie atâtea ploi pentru a-mi spăla păcatele făcute în vâltoarea tinereții
Ce mă nedumirește însă
Și mă neliniștește puțin (suficient să-mi crească tensiunea arterială)este,
Chiar atât de mult am greșit, m-am smintit, încât aceste ploi nu se mai opresc?
Mă vâr și eu asemenea melcilor într-o cochilie ca într-o rugăciune și murmur
Dă-mi Doamne dă-mi
Fie-ți milă
Bucură-mă
Auzi-mă, Binecuvântează-mă odată cu zile senine și lungi și line, dă Doamne dă, vara să fie vară cum a fost odată!
Astăzi mi-am smuls unghia
Să nu mai pot zgâria muchia umărului, carnea ta,
Mi-am prins limba în spinii ascuțiți ai trandafirilor albi
Și dinții i-am înfipt în încinsul asfalt,
Năucită sunt și mă prefac
În pământ,
În afânatul pământ pe care calc
Și tac.
O mie de silabe se răsfrâng în urmă și plâng
Pedepsită sunt să adorm în iubire
Ca și când,
Ca și când
Nu mi-ar ajunge,
Nu ți-ar ajunge
Inima mea,
Sufletul meu
Afrodisiacă tăcere
Pierdută în hău
Secunde efemere.
Astăzi mă transform în mimoză,râmă,tubercul de tuberoză,
Părul meu va crește și se va prelinge în tufe de iasomii de parcă ar ninge,
Sângele meu din artere și vene
Se va însămânța pe maci,pe araci în vreme,
Mi-am lăsat carnea așternut pentru vietățile pământului și scut,
Soarele mă-negrește în amiază,
Mintea plină de dor
Visează,dar
Îngerul meu nu mai cântă ca o mierlă
Uituc și mirat de faptul că tac,
De frumusețea ce o las în primăvară,
Nechează asemenea unui armăsar,
Îl strâng la pieptul meu, îi mângâi coama sălbatică
Și-i repet într-una
Fii bun și tu visează!
Visează mereu și mereu
Nu am să te dau nimănui
În vise eu sunt trează!
Vinerea se ung trupurile cu ulei de iasomie
Mie
Mi se face poftă de tine
În fiecare zi din mai,
În fiecare an
Mă reîndrăgostesc de ce am.
Sunt absolut sigură că
Dumnezeul meu îmi vorbește cel mai mult la sfârșitul primăverii,
Îmbătată,năucă, sedusă de frumusețea a ceea ce crease,
Flori de curcubee,
Flori de mătase,
Vocale de păsări,
Stele,
Și mă ispitește din nou,
În fiecare zi de mai,
În fiecare timp al lui și-mi dăruiește bucuria, încântarea de a avea acest sfârșit de primăvară
Cu mărinimie.
Mie
Mi se face dor de tine
Și-ți murmur acest dor în urechea ta albă,
În timpul meu
Supusă,spunându-mi rugăciunea de mulțumire
Pentru iubire!
Trandafiri roșii de mai
Crescuți peste ani
Ofiliți în tăcere
Scuturați de vântul sălbatic
Dulci ca de miere
Se înalță în suflet
Sângeriul lor de tafta,
Picură roua albă și grea,
Încet,
Peste lume și zile.
Trandafiri roșii cu buzele pline,
De polenul străpuns ,
De dansul ascuns
Al fluturilor de nea!
Ce n-ar da mâinile mele
Să rupă licoarea din stele,
Să smulgă tulpina de soi
S-o sădească în noi,
Nobil altoi
Să înflorească în mai
Trandafirii roșii din rai!
Când m-am născut
Se secera orzul,
Pe câmpie, se scuturau macii
Și ortacii se adunau prin vie.
Zmeura da să se coacă,
La biserică, copiii băteau în toacă
Iar mama sta și plângea,
Eram ultimul copil
Ce ieșea din ea!
Sora mea mare tăia găina
De parcă pe ea
Săraca căzuse vina,
Că mama plecase în grabă
Uitând de sfadă
De sfaturi și iubiri.
Iar, tata,pe gânduri era
Visa
Că-n noapte de luni spre marți
O fetiță mai avea
Plăpândă, firavă și neagră
Dar ea avea să-i fie cea mai dragă
Și când botezul mi l-a dat,
Părea că-i vreme de Ignat
Cu mese întinse și plăcinte,
Cu fețe albe, dragi și stinse,
Cu flori pe brațe și-n pridvor
Cu voioșie și cu dor
Și cu sfințita taină a cununiei.
Era senin, era frumos,
Era și cald, era și un rost,
Era și grabă și belșug,
În ziua când eu m-am născut
Era și somn, erau și griji,
Dar despre astea nu v-am scris
Că-n ceasul sfânt de miazăzi,
Am fost în casă patru copii.
Și mai târziu în miazănoapte,
Doi au plecat cât mai departe
Și doi au stat de-au privegheat
Părinții de i-am îngropat.
Când m-am născut
Se secera orzul,
Pe câmpie, se scuturau macii
Și ortacii se adunau în vie,
Iar eu sunt vie
Și vă aduc în dar, totul!
În lanul de lucernă,
Vaca păștea.
Numai ea, eterna
Mugea,
Lucerna înflorea,
Ca o stea liliachie,
Străvezie.
In ea Calea Lactee
Dansa, pustie.
Universul plin de vaci
Plutea
Și maci
Și raci
Împleteau nocturne
În lume,
Aruncate,
Adunate
În infinitul albastru,
Sihastru,
Al sufletului meu, mereu, în lanul de lucernă
Greierii coseau simfonii,
Vii,
Negrii și amari,
Călători printre nori,
Adunau tijele mov,
Tijele roz,
De lucernă.
Iar vaca, eterna
Mugea
Și eu și ea,
Știam că lumea mergea,
Tăcută, vuind,
Strigând și asurzind,
Mută,
Pe drumuri lungi,
Și întortocheate,
Alese și înfundate,
Căutând înțelesuri
Și taine și enigme,
Și nimeni nu se oprea să privească
Lucerna ce înflorea,
Liliachie ca o stea…
Lazăr Elena 