Poezie de duminică

Ce ai făcut cu dragostea mea uitată în timp
Azi cerul are culoare de iulie
Caldă
Mai albastră decât irisul copilului meu mare
Cât de mult te-ai împrăștiat în mine
Nisipându-mă pe tot întinsul lumii ăsteia
Plecată la plimbare…
Hei, amintește-ți de prima îmbrățisare refulată undeva …
Până și Alzheimerul poate fi învins prin iubire,fără tristețe, fără hapuri, fără resemnare, scăldându-l în necuprinsul spațiului nostru în amintire, în mare…

Lanzarote, Insulele Canare ( fotografie realizată de Adelina Iacobuți)

De iubire


Se încing Sânzienele
În dimineață
În lanurile coapte și zdrobite de rod
Oare pot,
Să fiu drăgaica
Care joacă nebună
Îmbrăcată în alb ca o mireasă
Pe cap purtând din spice de grâu, cunună,
Sau numai el , soarele, pe cer
Stă în loc la amiază
Și trează
Inima ca un nor stingher
Nechează
Alergând în galop.
Trupul meu de drăgaică
Aprins în văpaia de galben
A pământului
Binecuvântează,
De belșug e plin sufletul
Neschimbat, neluat, neîntinat, când dansez, când te aștept…

Poezie despre viață


La vârsta de 1 an
Priveam nisipul ca pe o întindere nesfârșită,amorțită și pitită în sufletul meu.
La 7 ani îmi afundam vârfurile degetelor de la picioare
În el
Nisipul ,mișel
Care- mi contura înălțarea mea
De rebelă,fidelă!
La 14 ani eram atât de îndrăgostită
Lumea mea onirică era desăvârșită în creație
Nisipul era adorație
Magie
Mister!
La 21 de ani îmi târam rochia de mireasă
Nu mai știam
Dacă era albă
Sau împrumutase
Griul de cânepă al Saharei!
La 28 de ani îmi învățam
Copiii să alerge prin nisip
Erau mici
Și mă străduiam să-l cunoască
Cu ochii lor mari
Ca pe o mană cerească!
La 35,doream să-l pictez cu o altă culoare
Să-i anihilez simțurile
Să sădesc în el o floare!
La 42 de ani
Priveam speriată cum dune albastre
Zideau în jurul meu
Castele sihastre
Care se prăbușeau
Și strigam îngrozită
Că printre ele,eu nu mă zăream !
La 49 de ani
Mă scufundam în oceanul auriu al nisipului
Îmi ascuțeam mirosul , auzul , văzul
Îmi exploram liniștea
Căutând artefacte,mumii sau zei pietrificați !
La 56 de ani uitați
Descopeream cu uimire și candoare
Că între-adevăr în nisip
Crescuse o floare!
La 63 încă mai adunam buruieni imaginare
Răsărite în jurul creației mele
Ca ciupercile după ploaie
Și făceam ordine în timp
Pentru ca , la 70 să reușesc să rodesc o grădină
Cu trandafiri și hortensii roz
Plină de lumină!
Iar la 77 cu bețe de bambus subțiri
Să desenez mantre , să știu
Ca mai apoi , poate
La 84 sau 91 sau 98
Când totul e copt,
Că o să mă întorc ,
În burta mamei mele
Înotând în nisip
Mică câte un pic,
Adunând vise și stele
Și ploi peste deșertul vieții mele
Și zăpezi și nori
Și lună și soare
Făcând lumea aceasta mai mare!

Scoția (fotografie realizată de Lara Nuțu)

Dor de mare


Să nu mă chemi din depărtarea
În care marea mă ascunde
Și îmi sărută sânul stâng
Iar pe cel drept, nătâng,
Îl atinge cu valul cald, ca de pământ
Și brațele mi le înfășoară
Cu apa lucie ca de smoală,
În păr,agrafe îmi agață
Din scoici mărunte și de viață,
La gât, mărgele verzi de pietricele
Să număr zilele cu ele
Și trupul moale,ca de soare,ea mi -l așterne,
Cu alge,și nisip,și perle
Și uite așa împodobită
Îmi prind rucsacul roșu , încet , pe spate și plec…în amintire,
Și tu,să nu mă chemi iubire,din depărtare,
Promit că am să ajung în noapte
Și am să fiu cu tine
Cu marea,plaja,vântul , pescărușii și o cochilie …
Să ne ascundem , să ne ascundem!
Îmbrățișați și uitați de lume.

Monastir , Tunisia 2019

Nu am pierdut niciodată

Nu am pierdut niciodată nimic în iubire,
Poate doar trupul meu răvășit s-a revoltat uneori,
Poate mirosul tău de la subțiori
A rămas în părul meu albit de tine.
Privesc în urmă și tremur din mână alungând durerile trecute ca bondarul rătăcit în floarea trandafirului de grădină vânătă de roșu în răsărit,
Vânătă uneori de disperarea
De a mă trezi dimineața și a nu te vedea mereu cu mine ,
De a strânge cuta obrazului tău afundat în pernă și pierdută în zilele mele cu tine,
În zilele trupului tău odihnit de mângâiere,în inima ta mai strâmtă și prea plină de amintiri, de vorbe nerostite și priveghere,
Și tocmai de aceea mă agăț cu putere,
Chiar dacă n-o spun, și mă pierd în iubire și acum ,
Pentru că nu am pierdut niciodată nimic în iubire!

Constantinii

Tatăl meu se numea Constantin.
Nu știu dacă acolo în rai îngerii îl mai strigă Constantin sau poate i-au pus o poreclă drăguță și desuetă?!
Sau poate vocalele și consoanele numelui s-au metamorfozat în fluturi și petale de maci și bujori
Plutind în cerul din rai în curcubeu și în nori.
Uneori îl mai strig doar pentru mine,
Uneori parcă îmi vine să-l caut în ceilalți Constantini din lume.
Uneori îi strig și pe ei, mai șoptit, cu dor și o dragoste nespusă la ureche, pe care apoi o strecor în suflet, pe-ndelete și le las în cele din urmă inimii să alunece în surâs,
Un surâs pe care-l trimit acolo sus
Să poată heruvimii să joace scrabble sau spânzurătoarea
Și Sfântului Petru să nu-i mai iese numărătoarea,
Măcar să-i lase,dacă nu știe a socoti pe Constantini,să fie vii!

Familia Lazăr(tatăl meu este primul din stânga imaginii , părinții Lixandra și Nicolae, frații și surorile, amintire din 1949 de Rusalii)

Poezie despre vaca la înălțime

Vaci pe malul Begăi , zona Iosefin Timișoara


În lanul de lucernă,
Vaca păștea.
Numai ea, eterna
Mugea,
Lucerna înflorea,
Ca o stea liliachie,
Străvezie.
In ea Calea Lactee
Dansa, pustie.
Universul plin de vaci
Plutea
Și maci
Și raci
Împleteau nocturne
În lume,
Aruncate,
Adunate
În infinitul albastru,
Sihastru,
Al sufletului meu, mereu, în lanul de lucernă
Greierii coseau simfonii,
Vii,
Negrii și amari,
Călători printre nori,
Adunau tijele mov,
Tijele roz,
De lucernă.
Iar vaca, eterna
Mugea
Și eu și ea,
Știam că lumea mergea,
Tăcută, vuind,
Strigând și asurzind,
Mută,
Pe drumuri lungi,
Și întortocheate,
Alese și înfundate,
Căutând înțelesuri
Și taine și enigme,
Și nimeni nu se oprea să privească
Lucerna ce înflorea,
Liliachie ca o stea…

Austria, Tirol 2015( fotografie realizată de Lara Nuțu)

O altfel de poezie pentru o dumininică ploioasă de mai

Timpul sfârteca tăceri,
Asta s-a întâmplat ieri,
Azi,ceasul numără secunde
Ca sa plec, n-am unde…
La fereastră strigă rândunica neagră
Vara se-ntârzie,cu broboada albă,
Ca o văduvă bătrână,
Iar începe ploaia
Să se tânguie nebuna
Și să întoarcă foaia,
Zilei care va sa vină
Uimită și aproape
(Doar se termină în noapte, zbor și lună plină).
Și se apleacă în genunchi
Mărul verde din grădină
Și se duce timpul meu
Gol și fără vină.
Să încep o nouă zi,
Mă încumet a înțelege
Dimineața în zori de zi
Visele ți le-oi culege!
Și voi crede și voi ști
Ceasurile tale,
Când te apropii și când vii
Și îmi dai târcoale
Că doar anii de demult,
Vor desparte totul
Și în cei ce nu mai sunt
Vom sfârși noi jocul.
Și în timpul ce-a rămas și în vara ce-i aproape
Ți-e îți voi dărui
Toate
Toate…

Timișoara piața Traian

Poezia numărul 7 din Săptămâna Mare


Veniți de luați Lumină
Lumină în tăcere,
Lumină în întuneric,
Că cel ce treaz nu este
Și Cel care vegheaza
El știe sau nu știe,
A se ruga și cere,
Când zgomotul de lacăt căzut în negrul hău ,
Când cheia ce deschide
Și închide tot ce-i rău,
Când lanțurile groase
Se sfarmă în pumnii strânși,
Când lumânarea arde și ochii ca de ceară
Se plâng în veci nestinși,
Când cuiele pe cruce se afundă adânc în carne
Când Tu îl privești pe El,
Și El supus adoarme,
Când giulgiul înfășoară trupul firav și drag,
Când rănile se surpă și de pe lemn îl trag,
Când jalea mamei strigă și floarea se înfoaie, când nu e nor , nici stea , nici vânt și nu e ploaie,
Când noi, cei muritori, cei plânși , și rătăciți,
Cei fără de biserici
Și în suflete închiși,
Ne mai spălam pe față, ne tolănim în vis
Și alergăm într-una cu zilele desculți
Și știm că în noaptea asta,
Când lumânarea arde
Când rugăciunea noastră
E dusă mai departe
Când oua înroșite împodobesc cuibare,
Noi ne plecăm spre Tine și spunem:Doamne, Tu care ai văzut și moarte și neființa,
,Tu care ai știut să ne împlinești dorința,
Tu care ne-ai adus acuma Învierea
Ascultă-ne și dă-ne noua mângâierea
Căci suntem îmbrăcați în straie noi și albe,
În brațe noi purtăm, mieii plăpânzi, micuții,
Și cozonacii grași umpluți cu mirodenii
Și ne plecăm spinarea în ceasurile denii
Și mergem
Pe cărare rostind în,ale vremii
Smeriți cu bucurie și îmbrățișați cu vrere
Slăvind cu bucurie
A noastră Înviere!

Botez

Tunisia Guvenatul Tozeur

Ți-aș spăla trupul în fiecare noapte cu apa ce gâlgâie în mine,
Uneori de bucurie cade zgomotoasă ca o cascadă minunându-se de tot ce zace în tine.
Alteori susură ca un izvor tămâiat, mirosind a lămâiță pe la subțiori,
Picură stropi de lumină în urechea ta să auzi cântul de grauri și nechezatul de cai dintr-o stea.
Te-aș imbăia la ceas de seară, te-aș scălda numai cu iubirea mea,
Aș seca pe urmă și aș fi o nouă Sahară nesfârșită în vară și zi.
Cămile, hamsari, armăsari și derviși rătăciți în vis,
Ar traversa pustiul din mine și-n zadar ar căuta oaza cu palmieri și curmali,
În toți acești ani am curs traversând lumea cu tine,
Te-am purtat peste tot, iar tu iubitul meu netot te-ai înecat!
Și acum numai am ce să scald , port oasele tale albe și lucitoare să le încolțesc în nisip și în mare, le încălzesc și le rotesc după soare, numărând cu pașii și gândul timpul rămas!