Nu mai spun nimic Nu mai strig Nu mai ridic din sprâncene Nu mai rezolv probleme Nu e treaba mea Nu e lumea mea Și ce minunat liniștea se așterne Și mă vâr în pat Te iau în brațe ascunzându-mă și visez Picuri de rouă Plutesc pe diminețile mele Somnabula de mine Doarme în sfârșit când nu mai strig Nu mai spun nimic Și nu mai rezolv probleme. Doar aștept să se facă liniște Pentru a putea ierta Greșelile părinților Mei ai tăi ai noștri ai celorlalți Oamenii nu mai au nevoie de oameni În duminici se sfințesc cuvintele neauzite de îngeri!
Vinerea se ung trupurile cu ulei de iasomie Mie Mi se face poftă de tine În fiecare zi din mai, În fiecare an Mă reîndrăgostesc de ce am. Sunt absolut sigură că Dumnezeul meu îmi vorbește cel mai mult la sfârșitul primăverii, Îmbătată,năucă, sedusă de frumusețea a ceea ce crease, Flori de curcubee, Flori de mătase, Vocale de păsări, Stele, Și mă ispitește din nou, În fiecare zi de mai, În fiecare timp al lui și-mi dăruiește bucuria, încântarea de a avea acest sfârșit de primăvară Cu mărinimie. Mie Mi se face dor de tine Și-ți murmur acest dor în urechea ta albă, În timpul meu Supusă,spunându-mi rugăciunea de mulțumire Pentru iubire!
Uneori trebuie să plec Să măsor timpul în alte lumi Ca și cum nu mi-ar fi de ajuns lumea mea imaginară Cei peste 100 de metri pătrați ai casei ,grădina cu trandafirii vărgați. Știu că uneori le-aș muta într-o altă țară Ca pașii să-mi bată pietrișul mării Lăsându-mă să mă înnegrească vântul serii, Aș mânca doar alge și caracațițe prinse dimineața în plase, Melci de nisip cu trup de mătase, Fructe cu nume ciudate crescute în iarnă Și mi-aș arde trupul cu smirnă și-n taină Aș putea colinda neobosită,năucă în vreme (Doar m-am născut pe drum pesemne) Sufletului meu nu i-ar ajunge niciodată îmbrățișările furate,fumate,sărutările alunecoase pe buze,pe umeri, pe spate, Dar într-o zi, M-aș opri, M-aș opri, Încovoiat trupul meu ar dormi, Ar dormi, Și dacă-n somn voi umbla ca și-n viață Voi ajunge departe, Voi fi dimineață Pescar de midii moluște și scoici Cu ale căror schelete ai să te joci Și culmea nu știu deloc să înot Dar m-aș scufunda în valuri cât mai mult Să pot culege din toate iubire Albastru și verde Și soare-n privire, Aș fi pescărușul sau pasărea de după potop Care v-ar aduce firul de iarbă,speranță și un pic de noroc!
Uneori cred că am deschis ochii ca să văd ochi, Pupila ascunsă ferită de deochi, Ochii mei verzi care cresc Câte o secundă din fiecare timp o surprind Ochii mei verzi, Ochii mei vă arată, Această minune unică Doar odată, Ochii mei plâng, ochii mei râd, Ochii mei strigă, Ochii mei verzi aud Cum se ridică firul de iarbă , vulturul alb, Barza ce-și scaldă lungul grumaz, Căderea pe scenă a unui actor Cuprins de teama de a nu fi monoton, Repetând în ritmuri de jazz, În ritmuri de noapte, De soare,în ochii mei verzi Tu nu îi știi Sau poate nu-i vezi Cum râd,cum plâng, cum strigă și cer Frumusețea secundei Adusă din cer. Alb negru,culoare de vânt, Culoare,emoție strânsă în pumnii ce țin puținul pământ, Trupuri istovite care aleargă în ape Ca și cum potopul din nou Ne-ar strivi, Cuvântul ce rămâne blocat în laringe Când tu îmi spui mereu nu, Ochii mei se închid uneori a uimire Verzind uimirea rămasă în voi, Ochii mei strigă căutând iubirea Fiind un strigăt verde de Munch Cu neoane forforescente ce ticăie în noapte Zorindu-mă să dorm,să visez, Să pot imprima pe hârtii ceruite Ce vreți,ce știți, Dar eu fotografiez!mișcarea ochilor voștri Ce strânge artera cea dreaptă S-o aveți pentru mâine și ieri, să rămână în viață s-o aveți să nu o uitați niciodată!
Pentru că mă îndrăgostesc atât de repede de apusuri, Pentru că doresc să le văd accentuată starea în surâsuri, Pentru că văd linia spatelui tău ușor curbată Luând din culoarea unui nor ploaia toată, Pentru că încerc și mă mir de faptul că am încercat, Pentru că numai știu dacă sau nu te-am rugat, Pentru că acum nu mă mai ajută nici vestirea oricărui înger Care trâmbițează ziua în amiază, Pentru că am spus e mult mult prea mult, Pentru că m-am reîndrăgostit de un cuvânt nescris șoptit pitit în creier De o metaforă cuprinsă în noaptea pierdută pe lună Singur sau singură tu În care lătrau sute de câini nu la oameni ci la fapte, Pentru că vreau să rămân să rămâi, Pentru că în final am învățat să cer Apusurilor și steaua cea mare și albă de pe cer Chiar dacă ele curg mereu cu aceeași nonșalanță purtându-ne și pe noi în visare Amintindu-ne că suntem uitare Se spune se pune Nu știu!
Fragment de tablou din colecția proprie( autor necunoscut)
Nu tremură frunza de movul deschis al înfloririi Nici de cutremure cu magnitudine joasă De ploaia mieroasă ce-mi învăluie măduva Ce-ți cuprinde carnea pe oase, Carnea movă deschisă cu miros de iarbă Cu gust de primăvară tânără, Caldă, Nu tremură lacrimi,nici cuvinte,nici unde, Apăsată rămâne talpa ta de antilopă pe pământuri, Amintire rămâne urma sărutului Dat ție, Soarele și-a făcut rotația, Grația,migrația Pentru noi doi Tremurăm în îmbrățișări cuprinși de albastru,goi Germină norii în stele,în inimi și ploi!
Femeii îi stătea bine în rochia galbenă Dar n-avea pantofi Putea să-i împrumute și apoi să nu îi mai înapoieze deloc. Primăverii îi stătea bine pe stradă uitată și îmbrățișată doar în grabă de brațele unui copac ce se înverzește de abia acum Dar părea prea goală și soarele nu-i acoperea umerii încă E doar martie Și atunci a luat cu împrumut rochia galbenă a femeii care se plimba pe lângă ea. Femeia nu s-a supărat Știa că în curând n-o să mai aibă nevoie de rochie Venea vara nesfârșită și n-o mai vroia. Își putea înfășura trupul cu căldura Trupului lui de bărbat Și-i mulțumi primăverii Și rochia cea galbenă luată cu împrumut i-a lăsat! Și astfel primăvara poartă galbenul pal sau intens depinde de oră Prin univers!
Ne privim noi două, Iarna se alungește se iuțește spre poli Parcă mai rămâne puțină gheață în sufletul meu Hibernând în ceață, Se caută stingheră în cele patru colțuri Și ia chip de himeră Anorexică și bulbucată, Umflată, efemeră Pa iarnă, îi spun mestecând tutun, Te du, Mă apucă angina instabilă labilă, Pa, te du Azi a venit ea primăvara cu aere de Cannes pe maidan Cu lujeri verzi de mătase, Cu muguri pocniți de cravașe, Cu albul imaculat al zilelor tot mai lungi, Cu zbaterea temporară a păsărilor în lunci, Dar parcă în ultimii ani mi-e și teamă s-o privesc Are viruși,războaie,jocuri grotești Și după prognoza stabilită și ploaie,parcă ar vrea să mai cresc, Nu-i ajung brațele mele prelungi cu care apuc și strâng iubiri Nu-i ajung nici cele zece porunci Și mă strivește cu norii ei încolăciți care seamănă când îi țin în palmă cu trupuri albe de iubiți Mi-a pus aripi de verde crud de păpădie să mă duc, dar eu nu mă duc Mi-a făcut cuib de iarbă în care să clocească barza albă cele patru ouă, Trei vă voi da vouă, Și atunci, Mă plouă cu foc cu albastru și roz Cu focoase nucleare,angoase, și mult moloz Cu rătăcirea în zbor a rândunelelor și a șirurilor de cocori Și îmbătrânesc în primăveri pătrunsă de polenul narciselor galben, lacom, Și se pare că visez din nou și din nou eu am să zbor! Nu mor! Nu am să mor!
I-am propus să fim primăvară Eu și el Galben un ochi să port eu de păpădie Când numai vreau să văd nimic să-i împrăștii puful Să mă pierd într-un labirint să alerg să mă mint Un ochi albastru ca văzduhul Să poarte el Doar el știe să urle ca un tunet Să scapere scântei ca un fulger Dar norii să mi-i trimită mie Numai eu plâng în zile Și aștern mai apoi curcubee în ploi O inimă liliachie de brândușă cu cave portocalii aprinse am să-mi pun eu în piept Sau mai bine lui El e fragil lui i se înfundă coronarele Eu voi avea de trăit mai mult De aceea îmi voi așeza inima roșie de roză în cutia toracică sau mai bine în osul temporal Și am să tac când vor sângera spinii și-i voi înfige să crească ca vița de vie pe arac să dea rod potop de belșug ca să vă aduc vin la fiecare masă de duminică Pântec de lalele colorate voi avea Toate culorile sunt cele mai de preț Voi fi listată la bursa de valori Pentru ce am purtat în pântec și am dat viață Iar amândoi vom avea brațe de salcie curgătoare să vă putem cu prinde neliniștile patimile lacrimile cuvintele sau brațe de crini și măslini cu care vom purta pace și alin În fiecare primăvară de acum înainte!
Unii spun că doar eu te iubesc, Am stat fidelă în patul tău atâția ani Unii spun că doar tu mă iubești, Că m-ai protejat de intemperiile iernii Ca pe o prețioasă imortelă Că atât demult te-ai străduit să-mi ții trupul meu rupt în tinerețe Erect și plin de frumusețe Dăruindu-mi din vlaga ta de bărbat, Unii mă văd pe mine înflorind mov sau galben în umbra ta, Unii te văd pe tine atât de îndrăgostit de mine Încât nu știu dacă eu am același număr la cămașă sau același număr la pulovărul de tricot Pentru că mă văd purtându-ți puloverul în fiecare dimineață Savurându-ți mirosul dulceag de transpirație Amestecat cu izul parfumului meu, Uneori parcă avem aceeași culoare a ochilor obosită sau mirată Pomeții parcă nu sunt patru ci sunt doi Pe aceeași față ridată, Unii ne confundă în grabă când ne văd pe stradă Dar noi alergăm doar cu două picioare în grabă, Unii nu știu de fapt că avem o singură splină, Un singur pat, O singură viață, Un singur dulap În care ne stau aruncate hainele Pentru că nu are nici o importanță Cu ce suntem îmbrăcați Când ne sărutăm Apăsat, tulburați de îndrăgosteală Pe inimă!
Lazăr Elena 