Ne privim noi două,
Iarna se alungește se iuțește spre poli
Parcă mai rămâne puțină gheață în sufletul meu
Hibernând în ceață,
Se caută stingheră în cele patru colțuri
Și ia chip de himeră
Anorexică și bulbucată,
Umflată, efemeră
Pa iarnă, îi spun mestecând tutun,
Te du,
Mă apucă angina instabilă labilă,
Pa, te du
Azi a venit ea primăvara cu aere de Cannes pe maidan
Cu lujeri verzi de mătase,
Cu muguri pocniți de cravașe,
Cu albul imaculat al zilelor tot mai lungi,
Cu zbaterea temporară a păsărilor în lunci,
Dar parcă în ultimii ani mi-e și teamă s-o privesc
Are viruși,războaie,jocuri grotești
Și după prognoza stabilită și ploaie,parcă ar vrea să mai cresc,
Nu-i ajung brațele mele prelungi cu care apuc și strâng iubiri
Nu-i ajung nici cele zece porunci
Și mă strivește cu norii ei încolăciți care seamănă când îi țin în palmă cu trupuri albe de iubiți
Mi-a pus aripi de verde crud de păpădie să mă duc, dar eu nu mă duc
Mi-a făcut cuib de iarbă în care să clocească barza albă cele patru ouă,
Trei vă voi da vouă,
Și atunci,
Mă plouă cu foc cu albastru și roz
Cu focoase nucleare,angoase, și mult moloz
Cu rătăcirea în zbor a rândunelelor și a șirurilor de cocori
Și îmbătrânesc în primăveri pătrunsă de polenul narciselor galben, lacom,
Și se pare că visez din nou și din nou eu am să zbor!
Nu mor! Nu am să mor!