Să nu mă chemi din depărtarea În care marea mă ascunde Și îmi sărută sânul stâng Iar pe cel drept, nătâng, Îl atinge cu valul cald, ca de pământ Și brațele mi le înfășoară Cu apa lucie ca de smoală, În păr,agrafe îmi agață Din scoici mărunte și de viață, La gât, mărgele verzi de pietricele Să număr zilele cu ele Și trupul moale,ca de soare,ea mi -l așterne, Cu alge,și nisip,și perle Și uite așa împodobită Îmi prind rucsacul roșu , încet , pe spate și plec…în amintire, Și tu,să nu mă chemi iubire,din depărtare, Promit că am să ajung în noapte Și am să fiu cu tine Cu marea,plaja,vântul , pescărușii și o cochilie … Să ne ascundem , să ne ascundem! Îmbrățișați și uitați de lume.
Când e foarte cald Când arde pământul și trandafirii se pleacă de îmbrățișări dogorâte, Mă uit înspre tine Cel ce nu mai stai lângă mine, Să mă îngheți puțin cu privirile tale, Ochii tăi, două cuburi de gheață pe care le arunc cu nonșalanță în paharul de gin de pe tejghea. Când e foarte cald și transpirația îmi curge sub sânii lăsați de greutatea vremii, Îmi ajunge să mi-i cuprinzi tu și să-i scalzi cu sărutări , Tu, cel de azi, care ai rămas totuși să instalezi aerul condiționat în dormitor ca trupul tău în noaptea fierbinte din iunie să-l aud descoperit, să-l văd gol. Când e foarte cald, Mă arcuiesc înspre mâine , văduvită sau nevăduvită să prind ca și cum aș fi un mascul sau o femelă de vulpe de pe punte , Puntea unui vas rusesc de pescuit plin cu butoaie de votcă, de blănuri pe care să-mi întind trupul lâncezit și opărit de atâtea călduri,ultima croazieră, Să-mi criogenez sufletul cu multa iubire din el , Să-l salvez de potop,cu puțin noroc, Iar atunci când va fi un alt rai , pe un alt plai, Să-l aduc în lumină din nou…
Nu am pierdut niciodată nimic în iubire, Poate doar trupul meu răvășit s-a revoltat uneori, Poate mirosul tău de la subțiori A rămas în părul meu albit de tine. Privesc în urmă și tremur din mână alungând durerile trecute ca bondarul rătăcit în floarea trandafirului de grădină vânătă de roșu în răsărit, Vânătă uneori de disperarea De a mă trezi dimineața și a nu te vedea mereu cu mine , De a strânge cuta obrazului tău afundat în pernă și pierdută în zilele mele cu tine, În zilele trupului tău odihnit de mângâiere,în inima ta mai strâmtă și prea plină de amintiri, de vorbe nerostite și priveghere, Și tocmai de aceea mă agăț cu putere, Chiar dacă n-o spun, și mă pierd în iubire și acum , Pentru că nu am pierdut niciodată nimic în iubire!
Plini de vise sunt copiii noștri, de gânduri curate, în noapte. Mari , micuți, timizi,deștepți, curioși, Frumoși, Ne arată lumea cu susul în jos, numai ei și cei care iubesc o pot vedea așa , răsturnată și mirată. Pentru ei gravitația nu există, Joaca lor e mixtă Încărcată de umbre și culori, Drumurile presărate cu flori Cărți , avioane, mașinuțe, Creioane, pompoane, Stele argintii Ochii lor râzând vii Mâinile lor strânse veșnic în îmbrățișare, Ei pun totul în mișcare! Placa de întins părul și bretoane ondulate, Sprâncene pensate, Creme pentru acnee și epilatoare, Gantere, vitamine, Lumea lor e mare! Iubiri făgăduite și promise Jurăminte călcate și stinse, Flăcări aprinse sunt zilele lor Plâns pe obraji În ceas de seară, cu dor! IPhone-uri , tablete și gadgeturi, Jocuri electronice , Barbie, și diete ținute cu luna, Algebră, engleză , franceză și dans, Nu mai respiră în lanuri și luncă, Atât de puțin timp le-a rămas! Dar ei sunt plini de vise Și-n fiecare secundă învață Să alerge desculți ,râzând cu tine mamă și tată, Să împartă timpul în trei Zi , noapte,zi Noapte,zi ,noapte, Să gândească liber și întreg Să uite de alfabet Să crească și să zboare în lume
Să iubească, să cunoască Să nu mai adune sume, Să zidească pentru ei un nou început Fără norme , Pedepse Și legi. Priviți-i pe ei copiii voștri ca și cum voi ați fi copii, Și voi ați crește în locul lor Și ați vrea să fiți iubiți , să iubiți Să uitați, Visați ce vreți Uitați ce sunteți! Copiii noștri au lumea plină de vise Priviți-i zi de zi cum visează cu ochii lor Albaștri , verzi , negri , căprui Cum gravitează în timpul lor șui! Lumea lor a fost ,și este lumea noastră, Cea mai fermecată din lumi,și a rămas ca o fereastră deschisă mereu în casă să primească minuni!
Trandafiri roșii de mai Crescuți peste ani Ofiliți în tăcere Scuturați de vântul sălbatic Dulci ca de miere Se înalță în suflet Sângeriul lor de tafta, Picură roua albă și grea, Încet, Peste lume și zile. Trandafiri roșii cu buzele pline, De polenul străpuns , De dansul ascuns Al fluturilor de nea! Ce n-ar da mâinile mele Să rupă licoarea din stele, Să smulgă tulpina de soi S-o sădească în noi, Nobil altoi Să înflorească în mai Trandafirii roșii din rai!
Când m-am născut Se secera orzul, Pe câmpie, se scuturau macii Și ortacii se adunau prin vie. Zmeura da să se coacă, La biserică, copiii băteau în toacă Iar mama sta și plângea, Eram ultimul copil Ce ieșea din ea! Sora mea mare tăia găina De parcă pe ea Săraca căzuse vina, Că mama plecase în grabă Uitând de sfadă De sfaturi și iubiri. Iar, tata,pe gânduri era Visa Că-n noapte de luni spre marți O fetiță mai avea Plăpândă, firavă și neagră Dar ea avea să-i fie cea mai dragă Și când botezul mi l-a dat, Părea că-i vreme de Ignat Cu mese întinse și plăcinte, Cu fețe albe, dragi și stinse, Cu flori pe brațe și-n pridvor Cu voioșie și cu dor Și cu sfințita taină a cununiei. Era senin, era frumos, Era și cald, era și un rost, Era și grabă și belșug, În ziua când eu m-am născut Era și somn, erau și griji, Dar despre astea nu v-am scris Că-n ceasul sfânt de miazăzi, Am fost în casă patru copii. Și mai târziu în miazănoapte, Doi au plecat cât mai departe Și doi au stat de-au privegheat Părinții de i-am îngropat. Când m-am născut Se secera orzul, Pe câmpie, se scuturau macii Și ortacii se adunau în vie, Iar eu sunt vie Și vă aduc în dar, totul!
Au înflorit salcâmii Și-n nebunia lor, Pe strada cu parfumul Mi-au dăruit un nor Ca să plutesc prin ploaie cu ei și cu un dor. Au înflorit și crinii Și -n somnul lor cel galben Mi-au dăruit un vis În care luna cântă Și ține în așternut , Trompetele lor albe De îngeri din trecut! Au înflorit și teii Și iasomia, blândă , Tăcută și mahmură Ca după o beție lungă În ziua cea trecută, Și mă înconjoară în taină Și-mi murmură cuvinte, De spovedeală scumpă Și-mi umple a mea minte! Și le privesc pe toate Și vă miros pe toți Căci eu sunt grădinarul Fructului necopt, Și scutur floarea Si retez vlăstarii Când tânguie castanii Și cresc buimaci arțarii. Și ud cu lacrimi Și mai stropesc cu soare Pe strada veche a orașului cel mare Și strig ca o dementă: Au înflorit salcâmii Și-n nebunia lor Au rupt ciulinii și gândurile mele Iar norul cel albastru Lunatic călător, L-au dus în altă lume, L-au dus pe altă stradă, În alt oras Departe, Și știi că îmi va fi dor De altă primăvara, De alt parfum și ploaie, De alt salcâm și tei, Și eu voi fi doar iarba Nopților de ieri, Iar,tu,tu vei fi de data asta grădinarul Fructului necopt și verde, Care nu mai aude Și care nu mai vede Că au înflorit salcâmii Și-n nebunia lor Ți-au dăruit iubire Parfum O lume Și un nor…
Tatăl meu se numea Constantin. Nu știu dacă acolo în rai îngerii îl mai strigă Constantin sau poate i-au pus o poreclă drăguță și desuetă?! Sau poate vocalele și consoanele numelui s-au metamorfozat în fluturi și petale de maci și bujori Plutind în cerul din rai în curcubeu și în nori. Uneori îl mai strig doar pentru mine, Uneori parcă îmi vine să-l caut în ceilalți Constantini din lume. Uneori îi strig și pe ei, mai șoptit, cu dor și o dragoste nespusă la ureche, pe care apoi o strecor în suflet, pe-ndelete și le las în cele din urmă inimii să alunece în surâs, Un surâs pe care-l trimit acolo sus Să poată heruvimii să joace scrabble sau spânzurătoarea Și Sfântului Petru să nu-i mai iese numărătoarea, Măcar să-i lase,dacă nu știe a socoti pe Constantini,să fie vii!
Familia Lazăr(tatăl meu este primul din stânga imaginii , părinții Lixandra și Nicolae, frații și surorile, amintire din 1949 de Rusalii)
Noi, unele dintre noi, multe dintre noi, purtăm vertical acest nume,
Noi, unele dintre noi îl răsfirăm prin lume asemenea petalelor de trandafiri bătute de vânt
Asemenea, unui gând rătăcit în substratul minții de unde îl scoatem la lumină cât mai curând.
Noi, unele dintre noi întindem cât mai protocolar mâna ușor rătăcită și poticnită de atâta școală și înțelepciune și plictisită, cu degetele moi și ticsite de bănuială și bunăstare și spunem apăsat: ,,Sunt Elena”
Noi, unele dintre noi râdem desfătate cu gura până la urechi sau deschisă pe jumătate ca luna din noapte, cu capul dat pe spate, prezentându-ne: „Hei, mă cheamă Elena”
Ei, ceilalți care ne cunosc sau nu ne cunosc, accentuează sau rimează silabisează sau articulează prezența noastră și deodată îmi vine să strig, că nu mai contează, că prima silabă vibrează în E-ul nostru și-l ridic la rangul de zeu, ateu sau înger teleleu, pentru că el înseamnă:
E…viață
E… bucurie
E… speranță
E… dorință
E… armonie
E… lumină
E… nebunie
E… acalmie
E… frumusețe
E… iubire
Uneori glacială și rece sau alteori ca un vulcan activ de tip Bandai-San.
În lanul de lucernă, Vaca păștea. Numai ea, eterna Mugea, Lucerna înflorea, Ca o stea liliachie, Străvezie. In ea Calea Lactee Dansa, pustie. Universul plin de vaci Plutea Și maci Și raci Împleteau nocturne În lume, Aruncate, Adunate În infinitul albastru, Sihastru, Al sufletului meu, mereu, în lanul de lucernă Greierii coseau simfonii, Vii, Negrii și amari, Călători printre nori, Adunau tijele mov, Tijele roz, De lucernă. Iar vaca, eterna Mugea Și eu și ea, Știam că lumea mergea, Tăcută, vuind, Strigând și asurzind, Mută, Pe drumuri lungi, Și întortocheate, Alese și înfundate, Căutând înțelesuri Și taine și enigme, Și nimeni nu se oprea să privească Lucerna ce înflorea, Liliachie ca o stea…
Austria, Tirol 2015( fotografie realizată de Lara Nuțu)
Lazăr Elena 