Iar cine știe să audă cum strigă pământul din care se înalță tulbure macii
Și vântul cum șuieră în surdină
În înaltul de puf al cerului
Învață și ține minte pentru totdeauna
Iubirea.
Și cine e surd la trudeala țărânii
La lupta ei de a nu ascunde cenușa
Izvorâtă din tainicele inimi și oase
Mai are multe de auzit și răzbate
E o lume atât de departe
Și minunile ni se arată mereu
Sibilinica și aspra lumină
Să o purtăm și să ne fie pază.
Când trăim de-a adevăratelea există o tristețe inconfundabilă și unii dintre noi avem parte doar de această stare,
Nu ne putem desprinde în visare,
E un subiect tabu sau clasic
Catalogat în timp.
Când trăim de-adevăratelea producem o euforie categorică care ne ține câteva clipe,
Aidoma florilor de maci
Clipele sunt roșii sângerii intense diafane dar se scutură asemenea lor ( macilor) într-o zi.
Creăm o plăcere vizuală un zâmbet un confort psihic tipic în zilele noastre dar despre care discutăm doar la anumite ore într-o anumită lună( mai).
Așa că eu am ales să trăiesc de-adevăratelea discutând despre toate oricând oricum anapoda
Și nu mă pot preface
Pot doar să vă spun că și în decembrie în mintea mea înfloresc macii chiar dacă știu că de Crăciun nu sunt toți cei dragi acasă
Dar am atâtea emoții și bucuria că se va săvârși o minune
Încât o transmit inimii mele mereu, azi, mâine,
Știind că această viață o pot trăi fără teama de a fi izgonită din propria iubire, într-o zi!
Eu locuiesc într-un sfârșit de mai, cald și scăldat în zile cu gust de mușețel și maci și melci pitici, holbați, în verdele inimii mele.
Sunt o femeie trândavă și dragă
Cu ochii mijiți de miopia bolnavă deschiși spre soarele atât de egoist cu noi
Nu mă mir, nici nu îl întreb de ce îl văd atât de rar
Pentru că știu că-mi dăruie atâtea ploi pentru a-mi spăla păcatele făcute în vâltoarea tinereții
Ce mă nedumirește însă
Și mă neliniștește puțin (suficient să-mi crească tensiunea arterială)este,
Chiar atât de mult am greșit, m-am smintit, încât aceste ploi nu se mai opresc?
Mă vâr și eu asemenea melcilor într-o cochilie ca într-o rugăciune și murmur
Dă-mi Doamne dă-mi
Fie-ți milă
Bucură-mă
Auzi-mă, Binecuvântează-mă odată cu zile senine și lungi și line, dă Doamne dă, vara să fie vară cum a fost odată!
M-am îndrăgostit și atunci îngerul meu de bucurie mi-a împrumutat aripile
La început nu am știut unde să mi le pun,
Mi le-am așezat pe nuri
Să-i ascund, îndrăgosteala mă făcea sfioasă
Mai târziu avându-te în ani
Și iubindu-te de câte ori aveam chef
Mi-am înfipt aripile în stern
Chiar în apendicele xifoid,
Timid
Dar statornic
Și te iubeam privindu-te cum
Îți mișcai inima
plimbând-o agale ca pe o câmpie în care înfloreau maci
Pe apendicele meu
Că într-o zi ai să taci,
Nu ai să mai fi al meu
Și atunci speriată mi-am prins aripile pe umerii mei de fată
Și am învățat să zbor!
Și zbor
Zbor
Iar lumea mă întreabă mirată
Încotro? Să caut dragostea!
Știu că numai tu mă miroși ca pe o vară cu nopți lungi,acoperite de stele fierbinți în îmbrățișările mele
Cuvintele auzite uneori cad,
Ploi repezi,
Tunete de vocale,
Mă încalț cu sandale și port rochițe scurte
Galbene,roșii sângerii
Ca și cum apusurile
S-ar pătrunde în mine stinghere, hoațe și vii
Și trupul meu acoperit de sudoarea smintită din zi
Îți amintește de dogoarea
Coaptă din lanuri
Și-mi scrii,
Că ți-e dor dor de pâinea dospită și arsă în cuptor
Că mi-ai întins cearșaful de pânză
Și l-ai împodobit cu flori,
Maci ofiliți să zaci
Margarete turtite de albul fără bronz
De buzele mele dorite
În dimineți peste tot.
Știu că numai tu mă miroși ca pe o vară
Ce abia e la început
Și-mi trimiți mesaje cu gif-uri drăguțe mereu
Să nu te uit.
Astăzi mi-am smuls unghia
Să nu mai pot zgâria muchia umărului, carnea ta,
Mi-am prins limba în spinii ascuțiți ai trandafirilor albi
Și dinții i-am înfipt în încinsul asfalt,
Năucită sunt și mă prefac
În pământ,
În afânatul pământ pe care calc
Și tac.
O mie de silabe se răsfrâng în urmă și plâng
Pedepsită sunt să adorm în iubire
Ca și când,
Ca și când
Nu mi-ar ajunge,
Nu ți-ar ajunge
Inima mea,
Sufletul meu
Afrodisiacă tăcere
Pierdută în hău
Secunde efemere.
Astăzi mă transform în mimoză,râmă,tubercul de tuberoză,
Părul meu va crește și se va prelinge în tufe de iasomii de parcă ar ninge,
Sângele meu din artere și vene
Se va însămânța pe maci,pe araci în vreme,
Mi-am lăsat carnea așternut pentru vietățile pământului și scut,
Soarele mă-negrește în amiază,
Mintea plină de dor
Visează,dar
Îngerul meu nu mai cântă ca o mierlă
Uituc și mirat de faptul că tac,
De frumusețea ce o las în primăvară,
Nechează asemenea unui armăsar,
Îl strâng la pieptul meu, îi mângâi coama sălbatică
Și-i repet într-una
Fii bun și tu visează!
Visează mereu și mereu
Nu am să te dau nimănui
În vise eu sunt trează!
Vine, vine vara,
Vine în curând, trăgând,în lună norii,
Și zilele lungi,
Ca să mă ajungi
Și să mă ascunzi
Într-un curcubeu sau să mă arunci și să mă scufunzi în sufletul tău!
Vine, vine vara
Vine în curând,
Inima-mi surâde, roșie, sângerie
Ca un mac umflat și purtat de vânt!
Vine, vine vara peste buza mea,
Și se vâră în tine ca o pușlama și mă minți în seară că am părul blond, răsfirat în fânuri și de dor necopt.
Vine , vine vara peste ochii mei,
Cricăie un greier în urechea-ți surdă că sunt spicul verde care-l vezi în luncă,
Ce se-ncinge -n truda de a-ți rămâne în suflet și de a da în pârg.
Vine, vine vara,
Vine în curând!
Tu, deschide-i ușa, n-o auzi strigând?
Ea e disperată
Că a venit în grabă și e necoafată,
N-are nici sandale , nici costum de baie , nici rucsacul roșu sau coșul de paie,
Are doar cireșe,zmeură și pepeni, ochelari de soare și valiza veche în care a îngrămădit dragostea mea toată,
Să o duci la munte, să o duci la mare,
Să o duci în lume, s-o pierzi în visare!
Când m-am născut
Se secera orzul,
Pe câmpie, se scuturau macii
Și ortacii se adunau prin vie.
Zmeura da să se coacă,
La biserică, copiii băteau în toacă
Iar mama sta și plângea,
Eram ultimul copil
Ce ieșea din ea!
Sora mea mare tăia găina
De parcă pe ea
Săraca căzuse vina,
Că mama plecase în grabă
Uitând de sfadă
De sfaturi și iubiri.
Iar, tata,pe gânduri era
Visa
Că-n noapte de luni spre marți
O fetiță mai avea
Plăpândă, firavă și neagră
Dar ea avea să-i fie cea mai dragă
Și când botezul mi l-a dat,
Părea că-i vreme de Ignat
Cu mese întinse și plăcinte,
Cu fețe albe, dragi și stinse,
Cu flori pe brațe și-n pridvor
Cu voioșie și cu dor
Și cu sfințita taină a cununiei.
Era senin, era frumos,
Era și cald, era și un rost,
Era și grabă și belșug,
În ziua când eu m-am născut
Era și somn, erau și griji,
Dar despre astea nu v-am scris
Că-n ceasul sfânt de miazăzi,
Am fost în casă patru copii.
Și mai târziu în miazănoapte,
Doi au plecat cât mai departe
Și doi au stat de-au privegheat
Părinții de i-am îngropat.
Când m-am născut
Se secera orzul,
Pe câmpie, se scuturau macii
Și ortacii se adunau în vie,
Iar eu sunt vie
Și vă aduc în dar, totul!
,,Azi am fost la piața de îngeri,
Era închis”.
Mă uitam în sufletul tău, era trist!
Te-am luat de mână ca pe unul pierdut de vedere, pierdut de ochi și te-am dus la piața de flori,
Să-ți aleg maci roșii să ți-i pun pe brațul stâng, să te înfășor, să te ferească de deochi.
Nu eram decât noi, noi doi și-o florăreasă bătrână cu dinții albi de lapte de stână.
Tu simțeai mirosul de azalee și trandafiri pocniți , eu mă uitam după ceilalți care nu erau , și-i știam atât de grăbiți , să planifice concediile plătite în avans de anul trecut, să-și amâne programările la fitness și dans, și numai au astfel timp și soare să vină în piața de flori să cumpere culoare să o pună în viața lor.Dar mâine dragul meu după rapel sau altă vaccinare, sau imunizare îți promit că vom merge din nou la piața de îngeri,
Poate peste noapte unul din ei se trezește și numai plânge!
Lazăr Elena 