Dor

Încurc de cele mai multe ori,
Mirosul de august cu mirosul tău de la subțiori,
Cu mirosul meu de coapse încinse,
Înnegrite în trecut de soarele mării,
Atât de sărat, atât de albastră,
Parcă mă înfierbânt mai tare anul acesta,
Așteptând să-mi susure vara în urechi,
Să mă diezmierd,
În timp ce calc toate cămășile tale cu mâneci scurte( observ că doar una e de firmă, de fițe, marca Jack Wolfskin El Dorado)
Împăturindu-le apoi în valize,
Și mă apucă o poftă nebună
De a mă întinde pe tine, de a pătrunde în tine,
Dar nu pot, o amân pe altă vară,
Și mă apucă disperarea căutând slipul îngust de baie,
Cu miros de femeie și mare scăldată de ploaie,
Și-mi înmoi timpul rămas și mărunțișul pentru înghețate,
Verific disciplinat, încă o dată , de două, trei, cinci ori biletele de avion, pașapoarte,
Încurcând din nou
Mirosul de august,
Cu mirosul de flori,
Cu numărul de culori,
Al zilelor noastre
Ce par atât de departe!

Costinești, România(fotografie din arhiva proprie august 2000)

Poezie pentru Adelina

Vreau să fii fericită, ți-o spun de fiecare dată când te văd

Și te văd atât de puțin, uneori timpul se revarsă ca un pahar de vin plin

Mai tot timpul ești plecată, te-ai îndrăgostit de ocean, de neliniște,de pietrele albe ce seamănă cu racii cu cleștii înfipți în sufletul tău până în dinți

Sufletul ce ascunde secundele efemere ce dispar

Asemuite cu un dar pe care-l primești , același împodobit cu fundă roșie sau mov,

Cu care mai apoi când ți-e dor de toate ți-o legi ca o neroadă în părul tău de soare copt, și-ți repeți : Vreau să fiu fericită și nu pot

Și eu îți strig de departe : fericirea e în tine, doarme,sforăie, plescăie din buze în ritm de meduze, dusă în visări, trezește-o,nu mâine, ci acum când tu ești la mari depărtări!

Reverie

Îngerul meu fuge
În depărtări
Înoată în mări
Mai suie un munte
Cuminte
E îngerul meu
Stă plin de el
Într-un ungher al casei
Atârnat pe perete
Printre tablourile cumpărate la licitații
Și fotografii colorate din vacanțe
Și nu mă lasă să-l vopsesc în alb
Așa cum se cade să le steie îngerilor
Îmi spune de fiecare dată
Când înmoi trafaletul
În ploi
În var
Că n-am habar
Că pe lume îngerii
Împrumută culorile locurilor în care noi am fost
Și nu vede de ce ar avea rost
Să renovez casa
De fiecare dată
Când mă întorc de unde am fost plecată
Pereții mei nu au voie sa fie decojiți de lumină!

Sat Râu de Mori , județul Hunedoara, România

Mă iubesc

Mă iubesc cu bărbatul cu piele ridată de soare de vreo două decenii
Am încercat să-i pun puțină culoare iubirii
Să-i dau soarele din Tropicul Racului
Ca el bărbatul meu să nu se mai îndrepte mereu spre Polul Nord să-și înghețe sentimentele în calotă
Ori de câte ori i se înecau vuind în glotă
Amândoi devenind disfonici și ironici
În momentele de grație ale aurorei boreale
Străduindu-ne
Să ne arcuim, să ne unduim în mișcarea iubirii trupurile
Căutând mereu viața
Într-o lume a noastră mai mică , pitică
Dăruind o lume de cele mai multe ori uriașă, mai mare
Răsucind-o înspre Tropicul Capricornului
Încă două decenii, în vară, în soare,doar cu bărbatul meu , regăsind în visare ce am pierdut amândoi în timpul de dinainte de potop și încălzirea globală!

Marea Neagră ( fotografie realizată de Liliana Drăghia)

Poezie de duminică

Ce ai făcut cu dragostea mea uitată în timp
Azi cerul are culoare de iulie
Caldă
Mai albastră decât irisul copilului meu mare
Cât de mult te-ai împrăștiat în mine
Nisipându-mă pe tot întinsul lumii ăsteia
Plecată la plimbare…
Hei, amintește-ți de prima îmbrățisare refulată undeva …
Până și Alzheimerul poate fi învins prin iubire,fără tristețe, fără hapuri, fără resemnare, scăldându-l în necuprinsul spațiului nostru în amintire, în mare…

Lanzarote, Insulele Canare ( fotografie realizată de Adelina Iacobuți)

De dor

Parcă nu se întâmplă nimic nou
Parcă și mama mea a murit acum șapte ani
Și urmează din nou să moară
Parcă pomana de azi cu grâu fiert și boțit
Ne ajunge la toți cei de acasă de mâncare.
O săptămână am albit oasele ei din nou în minte
Spălate cu var alb și amar depănând amintiri zăcute în lobul temporal sau în dinte.
Parcă nu mai simt de atâta reînviere mâna ta strecurată și topită pe coapsa mea (femeie dorită)
Mângâindu-mi firișoarele de păr ițite după epilarea cu fenomenalul aparat luat la reduceri de pe un site
Parcă mă doare
Și mă scufund încet, încet în tine sau în mare (mi-e dor de ea, sau de tine, sau de mama, sau copilărie)
Parcă nu se întâmplă nimic nou
Nici canicula de afară nu are altă culoare
Altă ,,vară la mal”
Cu aceleași imagini în calendar
Undeva timpul s-a prins în eșarfa cu motive roz, de mătase aruncată în poduri de case
Printre păianjeni și sărutări trișate , strânse sau răsfirate
Și noi
Iubim din nou, parcă nu se întâmplă nimic nou sau totul are ecou: Tuuuuuuu….Euuuuuuuu

Malta 2021( răsărit fotografie realizată de d-na Laura Nerău)

Poezie despre viață


La vârsta de 1 an
Priveam nisipul ca pe o întindere nesfârșită,amorțită și pitită în sufletul meu.
La 7 ani îmi afundam vârfurile degetelor de la picioare
În el
Nisipul ,mișel
Care- mi contura înălțarea mea
De rebelă,fidelă!
La 14 ani eram atât de îndrăgostită
Lumea mea onirică era desăvârșită în creație
Nisipul era adorație
Magie
Mister!
La 21 de ani îmi târam rochia de mireasă
Nu mai știam
Dacă era albă
Sau împrumutase
Griul de cânepă al Saharei!
La 28 de ani îmi învățam
Copiii să alerge prin nisip
Erau mici
Și mă străduiam să-l cunoască
Cu ochii lor mari
Ca pe o mană cerească!
La 35,doream să-l pictez cu o altă culoare
Să-i anihilez simțurile
Să sădesc în el o floare!
La 42 de ani
Priveam speriată cum dune albastre
Zideau în jurul meu
Castele sihastre
Care se prăbușeau
Și strigam îngrozită
Că printre ele,eu nu mă zăream !
La 49 de ani
Mă scufundam în oceanul auriu al nisipului
Îmi ascuțeam mirosul , auzul , văzul
Îmi exploram liniștea
Căutând artefacte,mumii sau zei pietrificați !
La 56 de ani uitați
Descopeream cu uimire și candoare
Că între-adevăr în nisip
Crescuse o floare!
La 63 încă mai adunam buruieni imaginare
Răsărite în jurul creației mele
Ca ciupercile după ploaie
Și făceam ordine în timp
Pentru ca , la 70 să reușesc să rodesc o grădină
Cu trandafiri și hortensii roz
Plină de lumină!
Iar la 77 cu bețe de bambus subțiri
Să desenez mantre , să știu
Ca mai apoi , poate
La 84 sau 91 sau 98
Când totul e copt,
Că o să mă întorc ,
În burta mamei mele
Înotând în nisip
Mică câte un pic,
Adunând vise și stele
Și ploi peste deșertul vieții mele
Și zăpezi și nori
Și lună și soare
Făcând lumea aceasta mai mare!

Scoția (fotografie realizată de Lara Nuțu)

Dor de mare


Să nu mă chemi din depărtarea
În care marea mă ascunde
Și îmi sărută sânul stâng
Iar pe cel drept, nătâng,
Îl atinge cu valul cald, ca de pământ
Și brațele mi le înfășoară
Cu apa lucie ca de smoală,
În păr,agrafe îmi agață
Din scoici mărunte și de viață,
La gât, mărgele verzi de pietricele
Să număr zilele cu ele
Și trupul moale,ca de soare,ea mi -l așterne,
Cu alge,și nisip,și perle
Și uite așa împodobită
Îmi prind rucsacul roșu , încet , pe spate și plec…în amintire,
Și tu,să nu mă chemi iubire,din depărtare,
Promit că am să ajung în noapte
Și am să fiu cu tine
Cu marea,plaja,vântul , pescărușii și o cochilie …
Să ne ascundem , să ne ascundem!
Îmbrățișați și uitați de lume.

Monastir , Tunisia 2019

De azi

Când m-am născut
Se secera orzul,
Pe câmpie, se scuturau macii
Și ortacii se adunau prin vie.
Zmeura da să se coacă,
La biserică, copiii băteau în toacă
Iar mama sta și plângea,
Eram ultimul copil
Ce ieșea din ea!
Sora mea mare tăia găina
De parcă pe ea
Săraca căzuse vina,
Că mama plecase în grabă
Uitând de sfadă
De sfaturi și iubiri.
Iar, tata,pe gânduri era
Visa
Că-n noapte de luni spre marți
O fetiță mai avea
Plăpândă, firavă și neagră
Dar ea avea să-i fie cea mai dragă
Și când botezul mi l-a dat,
Părea că-i vreme de Ignat
Cu mese întinse și plăcinte,
Cu fețe albe, dragi și stinse,
Cu flori pe brațe și-n pridvor
Cu voioșie și cu dor
Și cu sfințita taină a cununiei.
Era senin, era frumos,
Era și cald, era și un rost,
Era și grabă și belșug,
În ziua când eu m-am născut
Era și somn, erau și griji,
Dar despre astea nu v-am scris
Că-n ceasul sfânt de miazăzi,
Am fost în casă patru copii.
Și mai târziu în miazănoapte,
Doi au plecat cât mai departe
Și doi au stat de-au privegheat
Părinții de i-am îngropat.
Când m-am născut
Se secera orzul,
Pe câmpie, se scuturau macii
Și ortacii se adunau în vie,
Iar eu sunt vie
Și vă aduc în dar, totul!

Undeva în țara mea, în lumea mea (05.2021)

Constantinii

Tatăl meu se numea Constantin.
Nu știu dacă acolo în rai îngerii îl mai strigă Constantin sau poate i-au pus o poreclă drăguță și desuetă?!
Sau poate vocalele și consoanele numelui s-au metamorfozat în fluturi și petale de maci și bujori
Plutind în cerul din rai în curcubeu și în nori.
Uneori îl mai strig doar pentru mine,
Uneori parcă îmi vine să-l caut în ceilalți Constantini din lume.
Uneori îi strig și pe ei, mai șoptit, cu dor și o dragoste nespusă la ureche, pe care apoi o strecor în suflet, pe-ndelete și le las în cele din urmă inimii să alunece în surâs,
Un surâs pe care-l trimit acolo sus
Să poată heruvimii să joace scrabble sau spânzurătoarea
Și Sfântului Petru să nu-i mai iese numărătoarea,
Măcar să-i lase,dacă nu știe a socoti pe Constantini,să fie vii!

Familia Lazăr(tatăl meu este primul din stânga imaginii , părinții Lixandra și Nicolae, frații și surorile, amintire din 1949 de Rusalii)