Să poți să aduni laolaltă toate toamnele furișate în viața ta Cu ploile lor mărunte asemenea ridurilor de pe obraji Cu gust bogat de tristețe De tot ce ai trăit și ai uitat Uneori se nasc alte toamne Așa cum naști un copil Strigi de durere și teamă De a nu-l vedea nefericit și debil Te uiți cum în contracția copacilor de a se desprinde de frunze și rod Se scurge caldă placenta Și cordonul ombilical, Totuși ți-le porți Ca o creangă prinsă în trunchi Ca un pământ pe care se așează ploaia măruntă și trează Și lacrima neagră de colb, Se nasc alte toamne în tine Și le vezi calde și pline De viață și frumos Și ai vrea ca frigul ce vine Să fie un frig netăios cu soare de vară tropicală să te ungă pe inimi și os…
În prima zi Tu ai creat pământul și cerurile, Eu am descoperit întrebările Nedeslușite unele dintre ele au rămas și acum, Le-am pus într-un colț al memoriei, Le-am spus rămas bun. În a doua zi ai zis să fie lumină, Lumină fără de care nu am fi cunoscut roșul trupurilor, rozul iubirii, verdele pădurii, galbenul câmpiei, albastrul mării Lumină pe care ar trebui să o avem fiecare în inimi. Eu încă mă mai încurc în umbre. Pe urmă ai făurit ziua să ne privim și noaptea să ne mirosim, Eu am deschis și închis ochii în viață visând În toate anotimpurile pe care mi le-ai dat Înmulțindu-mă în iubire, Dar m-ai făcut conform matricei Tale, Deci Tu ești singur și îndurerat Chiar dacă ,,toate au fost bune” Undeva ai greșit sau ai uitat?(dar Tu ești fără greșeală) Duminicile îți promit că te voi ține în brațe Ca pe un copil și-ți voi scărmăna memoria Să-ți aduni gândurile în diminețile dăruite de Tine iar Tu, Sper că-mi vei risipi ceața de toamnă și tulburarea Care au încolțit în mine încercându-mă în răbdare, Se scutură iarba! Aproape se scutură floarea!
Noaptea de septembrie ne-nvăluie ciudată Ca o plapumă de mătase brodată dintre acelea pe care la un moment dat Le-am avut toți în casă Și apoi ne-au fost furate, Puține stele se-ncumetă să apară pe dunga neagră a cerului cu miros de vacanță și înghețată de fistic, Va fi toamna lungă,caldă,hăbăucă în toropeala secundei Sau năucă, Vor bate nucii și se vor scutura În ploaia grea,în poala mea? Mă îndrăgostesc mereu de tine Într-un septembrie ce vine, Mă tot lipesc de gura ta Și palmele mi se înmoaie de mângâieri cu gust de paie În dimineți când te iubesc, Când trupul meu se apleacă și se-ntinde,iar,tălpile strivesc doar îngeri Și vânturi îmi suflă între coapse Când tu de pârg și rod te scuturi Și se albesc în ceață fluturi Și timpul încremenește în mine Iubindu-ne agonic,moale Într-un septembrie ce vine Cu crize dese și nebune de toamne lungi și calde, Și ploi subțiri și nesfârșite În inimi arse de iubire!
Fotografii prinse cu magneți de frigider Nu e bine pentru produsele și cașcavalul afumat din el ne urlă ei, Le desprindem și le punem pe centrală Cu cleme albastre sau lipici,cu migală Nu e bine nici aici, Ne crește factura Influențează calitatea gazului și natura, Le iau timid și le lipesc pe mine Mă cuprinde o amețeală și o stare de bine Când tu vrei să-mi săruți sânul stâng te împiedici de magnetul cu turnul din Pisa, Și te îndoi și tu, Îți înclini buza de jos, Dar atingi magnetul cu sfinții de mozaic și de ipsos din Ravenna Și devii curios, Îmi desenezi moale cercuri de aur Pe pântec, pe șold și pe os Și mă acoperi cu o lungă și albastră ploaie De artere și vene răsucite pe dos, Descoperi și Roma, Tunis sau Barcelona Și râzi zgomotos Și-mi șoptești tandru în ureche Că am fost, Pe acolo am fost Și-ți amintești mirosul meu din anii trecuți impregnat cu roșu de azalee, Cu liliachiul profund de bougainvillea înflorită Și pasul meu rătăcit și desculț Străbătând agale cupola înaltă de stâncă ce străjuie moscheea, Te împiedici de magnetul prins de degetul mare de la piciorul stâng cu măgărușul albastru cumpărat într-un sfârșit de toamnă pe pământ Ai uitat? Și atras de verile lungi cu săruturi de migdale și pepeni Începi să mă piepteni, Să-mi desprinzi amintiri Secetoase cu miros de pietre, de mare, de zbor de egrete și pescăruși, Mă descâlci pe-ndelete Și aduci dintre toate în secundele de atunci Soarele mare și roșu în apus Și-mi șoptești moale și trist S-au dus, toate s-au dus! Uite nu mai avem pereți ca să punem magneți? Nici trupul tău nu-i de ajuns! Iar eu îți cuprind sufletul în palme și îi șoptesc înainte să adoarmă:Te iubesc!Ne rămân atâtea veri cu iubire, iubitule vom pleca din nou Mâine!
Cu gură de lup Te sărut Cu buze de lupoaică Te îmbrățișez Cu mirosul meu de jivină străină Te adulmec în noapte Cu mersul meu rătăcit în pădure Te urmăresc Să nu te fure Alte iubiri Cu ochii mei negri și suri Te văd oriunde te-ai ascunde în iarnă Și asemenea animalului sălbatic Am să mă pierd Într-o lume departe Când ai pleca iubire!
Timișoara Expoziția Nicolae Sabin Dancu (realizată de Beta)
Despre ploile de toamnă fiecare dintre noi avem o poveste O viroză O psihoză O dragoste Un tremurat Un oftat Un strănut O renunțare O provocare Dar pentru fiecare dintre noi toate acestea sunt un trecut Iar noi invitații la o înmormântare Poate a propiilor noastre ploi de toamnă Poate a unei iubiri trăite și rătăcite în alt pat La o altă masă Lângă o altă femeie sau alt bărbat Poate ceașca de ceai cu mult zahăr fierbinte uitată pe un dulap Poate vă las pe voi să-mi scrieți despre ploi Despre… Poate va veni din nou o altă toamnă cu un alt barometru cu o altă măsurătoare cu un alt septembrie octombrie sau noiembrie cu o altă vreme și o altă boală poate vom rămâne noi sau voi doi poate poate
Nieuwegein Olanda ( fotografie realizată de Andrada Pătruca)
Ea este toamna mea Cu bestiale culori Desprinse din trupurile noastre Atâta galben Atâta fum De parcă ne-am arde iubirile pe drum De parcă nu ne-ar mai rămâne nimic Mult mai târziu Vom deveni candele
Mame
Post
Iubire
Sacrificiu
Solstițiu Și alb În înalt Vom fi cer Rugăciune Iar pentru alții Vom fi stea Călătoare în inimi pe o mare de suflete Stea de soare în toamna mea de acum!
Paris 23.11.2021 (fotografie realizată de Lara Nuțu)
Ne vântură toamne pandemice Demult nu a mai vorbit vântul cu asemenea gânduri Peste pământuri Se apropie încă o iarnă pandemică A doua la număr pentru unii dintre noi nu e nici o diferență Aceeași vestă de lână Același palton Același cozonac cu rahat cumpărat de la Profi Auchan sau Lidl sau Kaufland Pentru alții un …mare Tot ce se termină în ,,at” Unii dintre noi ne împărțim în vaccinați cu o doză două trei sau nevaccinați Alții au murit Sau alții sunt deja ratați Dar observ Că în trend au rămas aceeași brazi Tăiați la ghiveci naturali despuiați bogați artificiali și răzleți Dar inima noastră îi va împodobi Doar ea îi va face să pară vii de data aceasta în iarnă ea verde asemenea brazilor va fi!
Cartierul meu Traian Timișoara se pregătește de sărbătoare
Acum am o anumită vârstă decentă Pentru a putea să mă avânt în lume Acum nu îmi mai este rușine cu petele stinghere și mahmure negre de pe obrazul meu drept Acum chiar îmi pot permite să numai merg drept Câtă o șchiopăteală desculță prin ploaie Sau printre frunzele mucegăite de toamnă Sau un mers echilibristic pe sfoară Mă poate distinge dintre altele mai tinere Dar mai am mult de învățat pentru a vă da voie să-mi spune-ți sau să mă strigați: Hei doamnă L.E Eeeeehe Întârzie groparii Împart colivă și colaci Și beau în draci Și se vor pensiona cu dureri cronice de spate Bolnavi de adenom de prostate Până mă voi întâlni cu ei Acum deocamdată doresc încă să-mi mai plimb câinele adorat Să fac mătănii și gingășii de femeie prin pat Să citesc poezie și nonficțiune Să fac marmeladă de mure și prune Să merg la petreceri on-line Prezentări de modă și expoziții cu un crai Să învârt pahare de prosecco mionetto în mâini Și să vă uit să nu vă uit până am Să adorm năucă în fum acum când în sfârșit am o vârstă decentă și nu e secretă!
Fragment de tablou din cadrul vernisajului ,,gestuar” al artistei Nora Blaj ce are loc la Galeria Calpe din Timișoara România
Îngerului meu i s-a făcut somn E scurtă acum ziua în noiembrie E pâclă E rece Ba uneori e și cald (Mai închidem caloriferul economie) E ceață cu semne ireale Bizare Și trupul meu e umflat și articulațiile mă dor de umezeală Îmi cere el îngerul perne și dună Și-i spun că nu le mai am Că penelor lui i-am pus cutumă Și le-am împrăștiat pe drum Dar îi promit că am să-l țin la mine în brațe Și capul lui plecat de smerenie am să-l pun Pe umeri Pe inimi Pe viață Și am să-i cânt duios și am să-l legăn ușor ca pe un prețios odor Că atâta iubirea zace în mine Încât atunci când el va pleca Îmi va rămâne puf și pene albe în amintire încât pot face și o saltea pe care în sfârșit mă pot întinde și eu să mă pot odihni pe ea!
Lazăr Elena 