Eu am vrut să studiez critica literară Dar mamei mele Dumnezeu s-o odihnească printre stele Urla disperată:-Măi fată, fă-te asistentă medicală, Vei fi doamnă! În ani, în cei peste treizeci de ani am învățat nu să fiu doamnă(m-am născut doamnă),să fiu om!!! Om cu greșeli, cu păreri,cu putințe și neputințe, cu științe și neștiințe, cu lacrimi,cu strângeri de mână,cu patimi și fără patimi, cu disperări și frustări,cu mirări și răbdări, cu înjurături și aprecieri! Toate astea le-am avut, le am,iubind suferinți inimi necuminți Azi,mâine, ieri!
Vă scriu o poveste despre doi oameni care s-au urcat într-un tren, În trenul care avea o singură linie cu nume de vulcan,cu portocali înfloriți, Cu lămâi galbeni și grași, Atât de grași și rămași în urma soarelui, Ploaia măruntă de mai îi măcina De guturai, Aplecate stăteau lămâile și portocalele suflându-și nasurile pistruiate, Buzele mele rujate și arse de sărutările tale, Marea strecurată în trupul tău, În trupul meu Ca și cum ar purta corăbii Încărcate cu animale exotice și furate, Doar stingher întors în zborul spre cer Câte un pescăruș ciugulea puțin,din inima mea,din carnea ta Îmbrățișată într-un actis caritatis, Actus fidei, Și ochii noștri văd că ei s-au crezut zei Și ei s-au topit S-au pietrificat în purul păcat Și peste ani Iubirea lor a învins, Iubirea mea mirată te-a cuprins Într-un vis,într-o frază nespusă,neîntrebată, netulburată. Hei, tu, fată nemaiumblată și umblată, cărată unde te-ai dus? Se deschid trandafirii în roșu aprins De sânge Pesemne primăvara se stinge În curând!
Uneori trebuie să plec Să măsor timpul în alte lumi Ca și cum nu mi-ar fi de ajuns lumea mea imaginară Cei peste 100 de metri pătrați ai casei ,grădina cu trandafirii vărgați. Știu că uneori le-aș muta într-o altă țară Ca pașii să-mi bată pietrișul mării Lăsându-mă să mă înnegrească vântul serii, Aș mânca doar alge și caracațițe prinse dimineața în plase, Melci de nisip cu trup de mătase, Fructe cu nume ciudate crescute în iarnă Și mi-aș arde trupul cu smirnă și-n taină Aș putea colinda neobosită,năucă în vreme (Doar m-am născut pe drum pesemne) Sufletului meu nu i-ar ajunge niciodată îmbrățișările furate,fumate,sărutările alunecoase pe buze,pe umeri, pe spate, Dar într-o zi, M-aș opri, M-aș opri, Încovoiat trupul meu ar dormi, Ar dormi, Și dacă-n somn voi umbla ca și-n viață Voi ajunge departe, Voi fi dimineață Pescar de midii moluște și scoici Cu ale căror schelete ai să te joci Și culmea nu știu deloc să înot Dar m-aș scufunda în valuri cât mai mult Să pot culege din toate iubire Albastru și verde Și soare-n privire, Aș fi pescărușul sau pasărea de după potop Care v-ar aduce firul de iarbă,speranță și un pic de noroc!
Într-o duminică am realizat că trăiesc Din nou, Iar, She’s gonna live forever Au murmurat pământurile îmbrăcate cu o nouă culoare Cea a cojilor de ceapă în care fierbem ouăle de Paști, Mirifică culoare, Mirifică zi, Eu mirifică într-o viață Sperând că mă voi regăsi cu toți ai mei plecați înviați,vii,neuitați, Stând la masă sau pe iarba proaspăt cosită a raiului, Eu ascultând nesfârșirea secundelor așteptării Ei mirându-se de faptul că nu am luat nimic cu mine în afara iubirii, Clopote,narcise bătute de vânt, Gând, Stai la rând pentru împărtășanie! Te-ai spovedit? Nu,n-am reușit nici de data asta Chiar dacă am postit, Dar mai ales în Duminica de Paști Nu vă uit,nu vă las, Să uitați că eu sunt aici pentru voi Și voi să fiți aici pentru mine, Să lăudăm lumina ce curge din mine din tine! De aceea sunt atât de aproape de neamurile mele și zâmbesc În ziua de Înviere, Îi adun pe toți laolaltă în casă să-mi laude drobul de miel,ouăle vopsite în tonuri de miere,supa de vițel Și repetând ca într-o cântare, mătanie adusă din cer: Hristos a înviat! Adevărat a înviat! În viața noastră de azi și de ieri.
Penelopez, Gargalianoi (mulțumesc Cati pentru fotografie)
Uneori cred că am deschis ochii ca să văd ochi, Pupila ascunsă ferită de deochi, Ochii mei verzi care cresc Câte o secundă din fiecare timp o surprind Ochii mei verzi, Ochii mei vă arată, Această minune unică Doar odată, Ochii mei plâng, ochii mei râd, Ochii mei strigă, Ochii mei verzi aud Cum se ridică firul de iarbă , vulturul alb, Barza ce-și scaldă lungul grumaz, Căderea pe scenă a unui actor Cuprins de teama de a nu fi monoton, Repetând în ritmuri de jazz, În ritmuri de noapte, De soare,în ochii mei verzi Tu nu îi știi Sau poate nu-i vezi Cum râd,cum plâng, cum strigă și cer Frumusețea secundei Adusă din cer. Alb negru,culoare de vânt, Culoare,emoție strânsă în pumnii ce țin puținul pământ, Trupuri istovite care aleargă în ape Ca și cum potopul din nou Ne-ar strivi, Cuvântul ce rămâne blocat în laringe Când tu îmi spui mereu nu, Ochii mei se închid uneori a uimire Verzind uimirea rămasă în voi, Ochii mei strigă căutând iubirea Fiind un strigăt verde de Munch Cu neoane forforescente ce ticăie în noapte Zorindu-mă să dorm,să visez, Să pot imprima pe hârtii ceruite Ce vreți,ce știți, Dar eu fotografiez!mișcarea ochilor voștri Ce strânge artera cea dreaptă S-o aveți pentru mâine și ieri, să rămână în viață s-o aveți să nu o uitați niciodată!
Nu sunt sofisticată în iubire Vreau puțin, Puțin din mine în tine, Puțin din tine în mine, Dar puținul acela să fie viu Să nu devină neoplasm Și nici criză de astm, Nici melanom, Nici guturai, Să fie tot ce am și tot ce ai, Mai bine metastază capricioasă De dragoste plăpândă Tumultuoasă, Dar s-o găsesc mereu la noi în casă, Să o sărut de noapte bună, S-o țin și să te țină și de mână, Să-i spăl șosetele și bluzele de iarnă Cu soare cald de primăvară Și să mă macine mărunt cum macini grâul într-o moară, Să fiu eu pâinea care o rupi Și o înmoi în vinul dulce, Duminica și să mă pui pe cruce, Să crezi mereu că voi veni la tine Și te voi iubi mai mult și bine!
Pentru că mă îndrăgostesc atât de repede de apusuri, Pentru că doresc să le văd accentuată starea în surâsuri, Pentru că văd linia spatelui tău ușor curbată Luând din culoarea unui nor ploaia toată, Pentru că încerc și mă mir de faptul că am încercat, Pentru că numai știu dacă sau nu te-am rugat, Pentru că acum nu mă mai ajută nici vestirea oricărui înger Care trâmbițează ziua în amiază, Pentru că am spus e mult mult prea mult, Pentru că m-am reîndrăgostit de un cuvânt nescris șoptit pitit în creier De o metaforă cuprinsă în noaptea pierdută pe lună Singur sau singură tu În care lătrau sute de câini nu la oameni ci la fapte, Pentru că vreau să rămân să rămâi, Pentru că în final am învățat să cer Apusurilor și steaua cea mare și albă de pe cer Chiar dacă ele curg mereu cu aceeași nonșalanță purtându-ne și pe noi în visare Amintindu-ne că suntem uitare Se spune se pune Nu știu!
Fragment de tablou din colecția proprie( autor necunoscut)
Știu că ai obosit Și te doare nenorocitul de picior legat cu sârme reci și strașnic de puternice Ca să poți să alergi, Știu că plămânii tăi se inundă de ploi, Că sunt ca cei doi poli Fără vară, Că în curând vei pleca într-o țară,pe care nu o voi cunoaște eu,acum, Dar în ziua aceea nescrisă încă de mine În care voi fi acoperită de alte urme îndrăznețe de câini bătrâni Te voi lua cu mine, Să ne jucăm nebune, nostalgice,amnezice de lume, Până atunci, Fiecare din noi vom păstra frumusețea dragostei tale incomensurabile De neatins, Dorul nestins, Mirosul tău de soare și iarbă, Răsuflarea ta caldă, Atingerile tale de vis, Te iubim Te iubim Cum n-am crezut că vom iubi vreodată Te iubim și-ți mulțumim Pentru tot ce ne dai, Pentru tot ce ne-ai dat Și nu ai așteptat ca tu să primești vreodată!
,,Viețile câinilor sunt prea scurte.Acest lucru, este, de fapt, singurul lor defect”(Agnes Turbunll)
Nu tremură frunza de movul deschis al înfloririi Nici de cutremure cu magnitudine joasă De ploaia mieroasă ce-mi învăluie măduva Ce-ți cuprinde carnea pe oase, Carnea movă deschisă cu miros de iarbă Cu gust de primăvară tânără, Caldă, Nu tremură lacrimi,nici cuvinte,nici unde, Apăsată rămâne talpa ta de antilopă pe pământuri, Amintire rămâne urma sărutului Dat ție, Soarele și-a făcut rotația, Grația,migrația Pentru noi doi Tremurăm în îmbrățișări cuprinși de albastru,goi Germină norii în stele,în inimi și ploi!
Dragul meu copil În toți acești ani Ți-am repetat ca într-o secvență atât de multe cuvinte Și cu rost și fără minte, Te-am sărutat pe ochii tăi atât de senini,mereu mereu, Te-am purtat în rugăciuni ca pe cea mai de preț icoană, Eram îmbătată de frumusețea și blândețea firii tale De parcă aș fi fumat o veșnicie marihuana, Eram dependentă de mâinile tale, de liniștea ta albastră,suavă, Mă închinam în fiecare dimineață și mulțumeam vieții că mi te-a adus, Îi șopteam îngerului tău Că ești mai presus de orice închipuire, De orice dorință sau răzvrătire, Ce mai puteam să cer Unui cer? Eu, mama ta Tu,primul copil Inima mea e împărțită în două iar tu și sora ta locuiți de-o veșnicie în ea, Nu știu care este preferata ta stânga sau dreapta Rămâne la mica înțelegere, Inima mea e bisectă uneori Poate și ea să fie asemenea timpului bisectă Și acea zi în plus știu că e tot a ta fiind prima Iar tu, în mărinimia ta o vei dărui surorii tale(pentru că tu ești bună, cea mai bună), Inima mea în toți acești ani A crescut odată cu tine, Nu a îmbătrânit, Nu s-a înlemnit Și nu s-a osificat E mare și e o mare de iubire Recunoscătoare pentru tot ce mi-ai dat Draga mea,neprețuită,iubită, Iubita mea fiică!
Lazăr Elena 