Nu mai spun nimic Nu mai strig Nu mai ridic din sprâncene Nu mai rezolv probleme Nu e treaba mea Nu e lumea mea Și ce minunat liniștea se așterne Și mă vâr în pat Te iau în brațe ascunzându-mă și visez Picuri de rouă Plutesc pe diminețile mele Somnabula de mine Doarme în sfârșit când nu mai strig Nu mai spun nimic Și nu mai rezolv probleme. Doar aștept să se facă liniște Pentru a putea ierta Greșelile părinților Mei ai tăi ai noștri ai celorlalți Oamenii nu mai au nevoie de oameni În duminici se sfințesc cuvintele neauzite de îngeri!
O femeie frumoasă a privit O altă femeie frumoasă a închis ochii O femeie frumoasă îngână o mie de povești și ține în mână zilele copiilor ei O altă femeie frumoasă s-a hotărât să doarmă pentru totdeauna lângă iubit O femeie frumoasă numără firele de iarbă de pe pământurile nelucrate uscate O femeie frumoasă Două au prins viață în mine O femeie frumoasă împarte iubire credință speranță în casă pe stradă în cetăți uitate Stranie făptură Așteptând ce?Neașteptând nimic O femeie frumoasă Multe femei frumoase Toate având un singur nume Fiecare însă îl rostim cu o altă intonație Cu o altă modulație a corzilor vocale Folosind diminutive De parcă cele care sunt strigate chemate astfel și-ar schimba forma Norma Mersul Atingerea De parcă cineva sau ceva le-ar putea fura Strălucirea din zi sau din noapte O femeie frumoasă muuuulte femei frumoase Pe care le avem cu noi Lângă noi Și care poartă numele Elena Vă aduc frumusețe în timp În timpul rămas Împrăștiind lumina din această frumusețe a lor!
Astăzi mi-am smuls unghia Să nu mai pot zgâria muchia umărului, carnea ta, Mi-am prins limba în spinii ascuțiți ai trandafirilor albi Și dinții i-am înfipt în încinsul asfalt, Năucită sunt și mă prefac În pământ, În afânatul pământ pe care calc Și tac. O mie de silabe se răsfrâng în urmă și plâng Pedepsită sunt să adorm în iubire Ca și când, Ca și când Nu mi-ar ajunge, Nu ți-ar ajunge Inima mea, Sufletul meu Afrodisiacă tăcere Pierdută în hău Secunde efemere. Astăzi mă transform în mimoză,râmă,tubercul de tuberoză, Părul meu va crește și se va prelinge în tufe de iasomii de parcă ar ninge, Sângele meu din artere și vene Se va însămânța pe maci,pe araci în vreme, Mi-am lăsat carnea așternut pentru vietățile pământului și scut, Soarele mă-negrește în amiază, Mintea plină de dor Visează,dar Îngerul meu nu mai cântă ca o mierlă Uituc și mirat de faptul că tac, De frumusețea ce o las în primăvară, Nechează asemenea unui armăsar, Îl strâng la pieptul meu, îi mângâi coama sălbatică Și-i repet într-una Fii bun și tu visează! Visează mereu și mereu Nu am să te dau nimănui În vise eu sunt trează!
Fotografie realizată în 16.05.2022 Timișoara ( trandafir din grădina proprie)
Ce tari îți sunt coapsele când îmi strângi coapsele mele, Mâinile mele, Ce aspre sunt mâinile tale Când mă atingi Zgrăbălindu-mi buzele calde De vânt, de vânt, venind din deșert Se usucă cuvântul în mine Când aștept Să cadă înserarea Și castanul Să-și scuture floarea Și ploaia Să cadă pe trunchiuri bătrâne Ce stau străjuind de ani mulți strada Pe care nu mai aleargă nimeni Și doar bătaia inimii mele Se aude Ritmată, Galopată Haihuie Te știe, Mă știe, Orașul și strada pustie.
Vinerea se ung trupurile cu ulei de iasomie Mie Mi se face poftă de tine În fiecare zi din mai, În fiecare an Mă reîndrăgostesc de ce am. Sunt absolut sigură că Dumnezeul meu îmi vorbește cel mai mult la sfârșitul primăverii, Îmbătată,năucă, sedusă de frumusețea a ceea ce crease, Flori de curcubee, Flori de mătase, Vocale de păsări, Stele, Și mă ispitește din nou, În fiecare zi de mai, În fiecare timp al lui și-mi dăruiește bucuria, încântarea de a avea acest sfârșit de primăvară Cu mărinimie. Mie Mi se face dor de tine Și-ți murmur acest dor în urechea ta albă, În timpul meu Supusă,spunându-mi rugăciunea de mulțumire Pentru iubire!
Eu am vrut să studiez critica literară Dar mamei mele Dumnezeu s-o odihnească printre stele Urla disperată:-Măi fată, fă-te asistentă medicală, Vei fi doamnă! În ani, în cei peste treizeci de ani am învățat nu să fiu doamnă(m-am născut doamnă),să fiu om!!! Om cu greșeli, cu păreri,cu putințe și neputințe, cu științe și neștiințe, cu lacrimi,cu strângeri de mână,cu patimi și fără patimi, cu disperări și frustări,cu mirări și răbdări, cu înjurături și aprecieri! Toate astea le-am avut, le am,iubind suferinți inimi necuminți Azi,mâine, ieri!
Vă scriu o poveste despre doi oameni care s-au urcat într-un tren, În trenul care avea o singură linie cu nume de vulcan,cu portocali înfloriți, Cu lămâi galbeni și grași, Atât de grași și rămași în urma soarelui, Ploaia măruntă de mai îi măcina De guturai, Aplecate stăteau lămâile și portocalele suflându-și nasurile pistruiate, Buzele mele rujate și arse de sărutările tale, Marea strecurată în trupul tău, În trupul meu Ca și cum ar purta corăbii Încărcate cu animale exotice și furate, Doar stingher întors în zborul spre cer Câte un pescăruș ciugulea puțin,din inima mea,din carnea ta Îmbrățișată într-un actis caritatis, Actus fidei, Și ochii noștri văd că ei s-au crezut zei Și ei s-au topit S-au pietrificat în purul păcat Și peste ani Iubirea lor a învins, Iubirea mea mirată te-a cuprins Într-un vis,într-o frază nespusă,neîntrebată, netulburată. Hei, tu, fată nemaiumblată și umblată, cărată unde te-ai dus? Se deschid trandafirii în roșu aprins De sânge Pesemne primăvara se stinge În curând!
Știu că vrei, că poți Să vindeci inimile toate, Știu că nu dormi și priveghezi în ceas de zi,în ceas de noapte, Știu că-ți întinzi sufletul cât mai mult Să poți cuprinde totul în cuvânt, Că inima ta bate aiurea și ea Când bate inima mea, Inima lor, Inimile tuturor, Și le convertești în ritm sinusal Purtând-o pe val, Purtând-o spre cer spre pământ, Spre stele spre gând, Dar inima ta primește câte-o secundă din inimile noastre în dar, Las-o puțin să iubească și ea, Să se odihnească,să privească Spre cer, spre pământ, Să cuprindă frumosul și tihna în gând, Să nu alerge de nesomn și priveghere, Să privească spre stele, Să fie în apusul cât mai târziu al vieții una din ele!
Uneori trebuie să plec Să măsor timpul în alte lumi Ca și cum nu mi-ar fi de ajuns lumea mea imaginară Cei peste 100 de metri pătrați ai casei ,grădina cu trandafirii vărgați. Știu că uneori le-aș muta într-o altă țară Ca pașii să-mi bată pietrișul mării Lăsându-mă să mă înnegrească vântul serii, Aș mânca doar alge și caracațițe prinse dimineața în plase, Melci de nisip cu trup de mătase, Fructe cu nume ciudate crescute în iarnă Și mi-aș arde trupul cu smirnă și-n taină Aș putea colinda neobosită,năucă în vreme (Doar m-am născut pe drum pesemne) Sufletului meu nu i-ar ajunge niciodată îmbrățișările furate,fumate,sărutările alunecoase pe buze,pe umeri, pe spate, Dar într-o zi, M-aș opri, M-aș opri, Încovoiat trupul meu ar dormi, Ar dormi, Și dacă-n somn voi umbla ca și-n viață Voi ajunge departe, Voi fi dimineață Pescar de midii moluște și scoici Cu ale căror schelete ai să te joci Și culmea nu știu deloc să înot Dar m-aș scufunda în valuri cât mai mult Să pot culege din toate iubire Albastru și verde Și soare-n privire, Aș fi pescărușul sau pasărea de după potop Care v-ar aduce firul de iarbă,speranță și un pic de noroc!
Într-o duminică am realizat că trăiesc Din nou, Iar, She’s gonna live forever Au murmurat pământurile îmbrăcate cu o nouă culoare Cea a cojilor de ceapă în care fierbem ouăle de Paști, Mirifică culoare, Mirifică zi, Eu mirifică într-o viață Sperând că mă voi regăsi cu toți ai mei plecați înviați,vii,neuitați, Stând la masă sau pe iarba proaspăt cosită a raiului, Eu ascultând nesfârșirea secundelor așteptării Ei mirându-se de faptul că nu am luat nimic cu mine în afara iubirii, Clopote,narcise bătute de vânt, Gând, Stai la rând pentru împărtășanie! Te-ai spovedit? Nu,n-am reușit nici de data asta Chiar dacă am postit, Dar mai ales în Duminica de Paști Nu vă uit,nu vă las, Să uitați că eu sunt aici pentru voi Și voi să fiți aici pentru mine, Să lăudăm lumina ce curge din mine din tine! De aceea sunt atât de aproape de neamurile mele și zâmbesc În ziua de Înviere, Îi adun pe toți laolaltă în casă să-mi laude drobul de miel,ouăle vopsite în tonuri de miere,supa de vițel Și repetând ca într-o cântare, mătanie adusă din cer: Hristos a înviat! Adevărat a înviat! În viața noastră de azi și de ieri.
Penelopez, Gargalianoi (mulțumesc Cati pentru fotografie)
Lazăr Elena 