Ea este toamna mea
Cu bestiale culori
Desprinse din trupurile noastre
Atâta galben
Atâta fum
De parcă ne-am arde iubirile pe drum
De parcă nu ne-ar mai rămâne nimic
Mult mai târziu
Vom deveni candele
Mame
Post
Iubire
Sacrificiu
Solstițiu
Și alb
În înalt
Vom fi cer
Rugăciune
Iar pentru alții
Vom fi stea
Călătoare în inimi pe o mare de suflete
Stea de soare în toamna mea de acum!
Astăzi vă voi hrăni
Cu inima mea
Vă voi da firimituri de carne încinsă și stinsă din ea
Apoi, voi zbura!
Voi să luați doar dorul din ea,
Răsfirați-l în zarea albastră și întinsă a lumii
Iubirea mea să ajungă tuturor
Scrisă și liberă asemenea vouă păsări ale cerurilor!
În curând voi pleca într-o altă toamnă
Albastră sau ninsă
Poate toamna polară,
De aceea grăbiți-vă și mușcați sau gustați măcar
E de post,
Are doar lacrimi,zâmbete,brațe firave și lungi ca niște ațe,
Picioare desculțe,
Picioare care mereu aleargă,
Cu glezne subțiri și verzi priviri,
Și cuvinte,
Multe cuvinte
Pentru voi toți,
Cuvinte rostite în nopți, în tăcere, în ploi, în soare și ninsori pline de culoare, dar îngerul meu îmi șoptește:Hei nu-mi este foame deloc,astăzi sunt foc!
Ne vântură toamne pandemice
Demult nu a mai vorbit vântul cu asemenea gânduri
Peste pământuri
Se apropie încă o iarnă pandemică
A doua la număr pentru unii dintre noi nu e nici o diferență
Aceeași vestă de lână
Același palton
Același cozonac cu rahat cumpărat de la Profi
Auchan sau Lidl sau Kaufland
Pentru alții un …mare
Tot ce se termină în ,,at”
Unii dintre noi ne împărțim în vaccinați cu o doză două trei sau nevaccinați
Alții au murit
Sau alții sunt deja ratați
Dar observ
Că în trend au rămas aceeași brazi
Tăiați la ghiveci naturali despuiați bogați artificiali și răzleți
Dar inima noastră îi va împodobi
Doar ea îi va face să pară vii de data aceasta în iarnă ea verde asemenea brazilor va fi!
Acum am o anumită vârstă decentă
Pentru a putea să mă avânt în lume
Acum nu îmi mai este rușine cu petele stinghere și mahmure negre de pe obrazul meu drept
Acum chiar îmi pot permite să numai merg drept
Câtă o șchiopăteală desculță prin ploaie
Sau printre frunzele mucegăite de toamnă
Sau un mers echilibristic pe sfoară
Mă poate distinge dintre altele mai tinere
Dar mai am mult de învățat pentru a vă da voie să-mi spune-ți sau să mă strigați:
Hei doamnă L.E
Eeeeehe
Întârzie groparii
Împart colivă și colaci
Și beau în draci
Și se vor pensiona cu dureri cronice de spate
Bolnavi de adenom de prostate
Până mă voi întâlni cu ei
Acum deocamdată doresc încă să-mi mai plimb câinele adorat
Să fac mătănii și gingășii de femeie prin pat
Să citesc poezie și nonficțiune
Să fac marmeladă de mure și prune
Să merg la petreceri on-line
Prezentări de modă și expoziții cu un crai
Să învârt pahare de prosecco mionetto în mâini
Și să vă uit să nu vă uit până am
Să adorm năucă în fum acum când în sfârșit am o vârstă decentă și nu e secretă!
Îngerului meu i s-a făcut somn
E scurtă acum ziua în noiembrie
E pâclă
E rece
Ba uneori e și cald
(Mai închidem caloriferul economie)
E ceață cu semne ireale
Bizare
Și trupul meu e umflat și articulațiile mă dor de umezeală
Îmi cere el îngerul perne și dună
Și-i spun că nu le mai am
Că penelor lui i-am pus cutumă
Și le-am împrăștiat pe drum
Dar îi promit că am să-l țin la mine în brațe
Și capul lui plecat de smerenie am să-l pun
Pe umeri
Pe inimi
Pe viață
Și am să-i cânt duios și am să-l legăn ușor ca pe un prețios odor
Că atâta iubirea zace în mine
Încât atunci când el va pleca
Îmi va rămâne puf și pene albe în amintire încât pot face și o saltea pe care în sfârșit mă pot întinde și eu să mă pot odihni pe ea!
Știi că în fiecare secundă a vieții mele
Uneori anostă, searbădă
Uneori cu gust de cireașă neagră
Sau cu gust de izmă,
Dar de cele mai multe ori minunată
Te rog, de fiecare dată,
Dar te rog de fiecare dată
Că dacă e să se întâmple vreun rău tembel, mișel sau teleleu
Să mi-l dai mie
Dacă tu socoți că azi nu mai poți sau te-am supărat chiar de dimineață când m-am dat jos din pat
Sau vrei din nou să mă îndoi
Să nu uit că suntem mereu noi doi
Mă ceartă,rupe-mi mie mâna sau piciorul,
Dă-mi toate virozele din lumea asta
Mă disecă, mă implantează, mă stentează
Dă-mi boli de care nu s-au auzit
Doar mie
Știu că te rog
Știi că inima mea plină de iubire
Le poate duce pe toate
Are atâtea atrii și aorte
Cât pentru toți și toate,și că mă împac cu tot ce-mi dai, că sufletul mi-e plin de rai,nu mă alunga de acolo!
Nu e ușor nici să pleci
Nici să rămâi
Toamna mea
Te atârn în cui
(Să nu mă spui)!
Și n-ai să plângi
Când am să-ți bat piroane lungi
Pe brațe lungi și pe copaci,
Pe frunte am să-ți pun coroane galbene de araci
Tu ai să taci,
Și o să mă mângâi cu vânturi calzi
Cu vânturi reci
Cu ploi mărunte scurte seci
Cu burnițe de lacrimi multe
Ca să-mi ajungă să nu uite
Inima mea
Că o învelești,
Cu zile palide și cu povești
Șoptite rar sau mai prelung
Sorbind un ceai,
Mergând la vernisaje și prin librării
Cu pași bătuți în frunze și pustii
Și umezind din când în când secundele
Cu vinul blând,
Cu un proseco sau cu mere , cu îmbrățișări molatice pe perne vârându-mă în tine toată,uimită și tot timpul beată!
Nu e ușor, nici să pleci , nici să rămâi , de aceea rogu-te mai stai puțin!
Uneori am ajuns să mă poticnesc de zilele tale, să mă ascund în umbra zidită de tine în casă,
Uneori ca o prelungire a eșarfei mele de mătase.
Mă poticnesc și cad în genunchi sfioasă și nu cutez să ridic ochii să te privesc deajuns,
Poate mă cuprinzi tu ridicându-mă ca de fiecare dată și mă conduci în sufragerie ca pe un oaspete de vază,
Să-mi arăți porțelanurile de Dresda, alămurile și argintăria.
Și poate cu timpul învățând să apreciez viața ai să-mi arăți și zidurile casei tale, fără nepovești și fără de umbre și fără de zile cu mucegaiuri în ferești.
Și de-abia atunci am să mă pierd în inima ta atât de mult,
Încât mahmur,tu ai să mă mângâi mereu pe ea!
Și eu știu că nu voi avea niciodată 140 de perechi de aripi
Nu voi reuși niciodată să vindec
Dar voi găsi
140 de cuvinte pentru iubire
În fiecare zi!
Acum s-a desfrunzit mărul
Am uitat de câte ori s-a desfrunzit sau a înfrunzit pentru mine
Anul acesta a a avut cel mai bogat rod
Și parcă o teamă o port
Că va fi ultimul an
Va înflori mereu în sufletul meu
Mereu îi voi căuta lumina aruncată de brațele lui pe pereții sufrageriei
Numai ei știu de câte ori m-am oprit să o mângâi ca pe o bucurie
Așa cum ne mângâiem inimile uneori! S-a desfrunzit și îngerii iernii îl vor împodobi greu cu pene albe
Se va mai rupe o creangă trosnind de ger
Eu să-i mai cer
Să rodească iar?!
Frumusețea lui va rămâne în mine așa cum te port și pe tine rămas în mine în anii dintâi când erai îndrăgostit
Eu să-ți mai cer să fii același
Nu aș mai avea bucuria amintirii despre mine cea plină de vlagă și fără de vergeturi slabă atunci cu grimasele burții lăsate în paragină și uitare acum
Se desfrunzește mărul!
Iarăși?
De câți ani iubito îl avem?
Lazăr Elena 