Uneori am ajuns să mă poticnesc de zilele tale, să mă ascund în umbra zidită de tine în casă,
Uneori ca o prelungire a eșarfei mele de mătase.
Mă poticnesc și cad în genunchi sfioasă și nu cutez să ridic ochii să te privesc deajuns,
Poate mă cuprinzi tu ridicându-mă ca de fiecare dată și mă conduci în sufragerie ca pe un oaspete de vază,
Să-mi arăți porțelanurile de Dresda, alămurile și argintăria.
Și poate cu timpul învățând să apreciez viața ai să-mi arăți și zidurile casei tale, fără nepovești și fără de umbre și fără de zile cu mucegaiuri în ferești.
Și de-abia atunci am să mă pierd în inima ta atât de mult,
Încât mahmur,tu ai să mă mângâi mereu pe ea!