Ea este toamna mea
Cu bestiale culori
Desprinse din trupurile noastre
Atâta galben
Atâta fum
De parcă ne-am arde iubirile pe drum
De parcă nu ne-ar mai rămâne nimic
Mult mai târziu
Vom deveni candele
Mame
Post
Iubire
Sacrificiu
Solstițiu
Și alb
În înalt
Vom fi cer
Rugăciune
Iar pentru alții
Vom fi stea
Călătoare în inimi pe o mare de suflete
Stea de soare în toamna mea de acum!
Astăzi vă voi hrăni
Cu inima mea
Vă voi da firimituri de carne încinsă și stinsă din ea
Apoi, voi zbura!
Voi să luați doar dorul din ea,
Răsfirați-l în zarea albastră și întinsă a lumii
Iubirea mea să ajungă tuturor
Scrisă și liberă asemenea vouă păsări ale cerurilor!
În curând voi pleca într-o altă toamnă
Albastră sau ninsă
Poate toamna polară,
De aceea grăbiți-vă și mușcați sau gustați măcar
E de post,
Are doar lacrimi,zâmbete,brațe firave și lungi ca niște ațe,
Picioare desculțe,
Picioare care mereu aleargă,
Cu glezne subțiri și verzi priviri,
Și cuvinte,
Multe cuvinte
Pentru voi toți,
Cuvinte rostite în nopți, în tăcere, în ploi, în soare și ninsori pline de culoare, dar îngerul meu îmi șoptește:Hei nu-mi este foame deloc,astăzi sunt foc!
Ne vântură toamne pandemice
Demult nu a mai vorbit vântul cu asemenea gânduri
Peste pământuri
Se apropie încă o iarnă pandemică
A doua la număr pentru unii dintre noi nu e nici o diferență
Aceeași vestă de lână
Același palton
Același cozonac cu rahat cumpărat de la Profi
Auchan sau Lidl sau Kaufland
Pentru alții un …mare
Tot ce se termină în ,,at”
Unii dintre noi ne împărțim în vaccinați cu o doză două trei sau nevaccinați
Alții au murit
Sau alții sunt deja ratați
Dar observ
Că în trend au rămas aceeași brazi
Tăiați la ghiveci naturali despuiați bogați artificiali și răzleți
Dar inima noastră îi va împodobi
Doar ea îi va face să pară vii de data aceasta în iarnă ea verde asemenea brazilor va fi!
Îngerului meu i s-a făcut somn
E scurtă acum ziua în noiembrie
E pâclă
E rece
Ba uneori e și cald
(Mai închidem caloriferul economie)
E ceață cu semne ireale
Bizare
Și trupul meu e umflat și articulațiile mă dor de umezeală
Îmi cere el îngerul perne și dună
Și-i spun că nu le mai am
Că penelor lui i-am pus cutumă
Și le-am împrăștiat pe drum
Dar îi promit că am să-l țin la mine în brațe
Și capul lui plecat de smerenie am să-l pun
Pe umeri
Pe inimi
Pe viață
Și am să-i cânt duios și am să-l legăn ușor ca pe un prețios odor
Că atâta iubirea zace în mine
Încât atunci când el va pleca
Îmi va rămâne puf și pene albe în amintire încât pot face și o saltea pe care în sfârșit mă pot întinde și eu să mă pot odihni pe ea!
Știi că în fiecare secundă a vieții mele
Uneori anostă, searbădă
Uneori cu gust de cireașă neagră
Sau cu gust de izmă,
Dar de cele mai multe ori minunată
Te rog, de fiecare dată,
Dar te rog de fiecare dată
Că dacă e să se întâmple vreun rău tembel, mișel sau teleleu
Să mi-l dai mie
Dacă tu socoți că azi nu mai poți sau te-am supărat chiar de dimineață când m-am dat jos din pat
Sau vrei din nou să mă îndoi
Să nu uit că suntem mereu noi doi
Mă ceartă,rupe-mi mie mâna sau piciorul,
Dă-mi toate virozele din lumea asta
Mă disecă, mă implantează, mă stentează
Dă-mi boli de care nu s-au auzit
Doar mie
Știu că te rog
Știi că inima mea plină de iubire
Le poate duce pe toate
Are atâtea atrii și aorte
Cât pentru toți și toate,și că mă împac cu tot ce-mi dai, că sufletul mi-e plin de rai,nu mă alunga de acolo!
Nu e ușor nici să pleci
Nici să rămâi
Toamna mea
Te atârn în cui
(Să nu mă spui)!
Și n-ai să plângi
Când am să-ți bat piroane lungi
Pe brațe lungi și pe copaci,
Pe frunte am să-ți pun coroane galbene de araci
Tu ai să taci,
Și o să mă mângâi cu vânturi calzi
Cu vânturi reci
Cu ploi mărunte scurte seci
Cu burnițe de lacrimi multe
Ca să-mi ajungă să nu uite
Inima mea
Că o învelești,
Cu zile palide și cu povești
Șoptite rar sau mai prelung
Sorbind un ceai,
Mergând la vernisaje și prin librării
Cu pași bătuți în frunze și pustii
Și umezind din când în când secundele
Cu vinul blând,
Cu un proseco sau cu mere , cu îmbrățișări molatice pe perne vârându-mă în tine toată,uimită și tot timpul beată!
Nu e ușor, nici să pleci , nici să rămâi , de aceea rogu-te mai stai puțin!
Sunt îndrăgostită
La vârsta mea? (E o tâmpită!?)
Și eu declar cât pot de tare
Da, sunt îndrăgostită de toamna nevestită,
Caldă cu ploi de primăvară,
Cu galbenul din case crud de caisă,
Cu arbori dezveliți și fără de pudoare,
Cu foșnet scurt de frunze în suflet,
Cu struguri cruzi și cu gutui,
Cu coaptele ludăi dulci amărui,
Cu mersul meu anapoda pe străzi
Lăsându-i toamnei sufletul să mi-l culeagă
Să fie ghindă sau castană pe o creangă,
Să-l mângâie în noapte vântul ei,
Să-l ducă în inimi teleleu, în voi, în tot și nicăieri!
De toamnă sunt îndrăgostită, atât de îndrăgostită
Încât mi-aș da din suflet să rămână și să-mi doarmă
Pe brațe și pe pântec și pe ochi, să fie amorțite secundele în ceață, să vă încălzesc târziu în dimineață,
Să fiu eu somn de drumuri castanii
Și somn cu vise roșii printre vii, să întind cât pot din viața mea , noaptea de toamnă, ca o taină cu stele mici și plumburii, cu îngerii pictați în strană, pe cer cu chipuri de aramă, să fiu eu somn și voi în toamnă arbori vii, să îmbătrâniți plini de iubiri!
(A se citi cuvântul vii ca fiind pluralul substantivului vie)
Cine m-ar prețui pe mine cea care în timp am purtat trei inimi șase ochi treizeci de degete de la mâini șase tălpi și atâtea iubiri în atătea zile cât au stat înghesuite în calendarele gregoriene sau iuliene acum când
Au înflorit copacii în galben roșu castaniu
Și sunt ca raciii și
Încet se despodobesc de cuvinte
Se aștern ca niște lumânări pe morminte
Cine ar prețui sau m-ar prețăluie pe mine cea care azi
Îmi vine s-o las baltă cu îngrijirea celor bolnavi de inimă rea
Și-mi vine să mă angajez la horticultură s-o iau pe arătură
Sau la spațiile verzi
Să adun frunzele căzute în grămezi
Cine? Sau cine va fi următorul ca mine?!
Ar încăpea casa mea într-o frunză
De ambrozie de salvie sau măr
I-aș întinde și încârlionța ferestrele prin al meu păr
Și ochii i-aș ține deschiși într-un vis
Ca tu trecătorule să-i citești și să-mi atingi inima
Tămâiată a nu știu câta oară
În vară și unsă cu mir într-un suspin și o bătaie de toamnă.
Ar încăpea casa mea într-o frunză bălaie
Și-ar cuprinde cartierul și strada orașul meu cu clădirile căzute și uitate de ploaie
În soare le-ar cuprinde și le-ar atinge cu dor și iubire
De frunze
De frunze.
Cât de adânc în oceanul Antlantic
Cât de adânc
Mă pătrund în tine
În albastru și verde
Doamne cât de bine și amorțit și liniștit îngerul meu visează cocoțat pe valuri dansează
În timp ce eu mă scufund în calima să-mi ducă visul mai departe și inima
Îi fac cu mâinile mele semne
Îngerului
Semne cu mâinile mele crescute în nisip și în lavă
Dar cine să le vadă
El e atât de preocupat să consume rom alb gin și daquiri
Și algele și scoicile îmi sug sângele ca vampirii și nu-mi mai rămâne decât să îmi las sufletul meu de bun rămas în Oceanul Atlantic în hăul plin de mister la granița dintre umbre și cer!
Lazăr Elena 