Îmbătrânesc, cât de mult îmbătrânesc o spun ceștile de cafea băute în nopțile în care mă trezesc.
Iubesc, cât de mult iubesc, o spune fiecare secundă a inimii mele, secunda timpului petrecut cu tine.
Tac, nu mai vorbesc, rostesc cuvintele acum pe hârtie
Nu mai pot să vorbesc,tac și tăcerea mea vibrează în trigonometrie sau poezie.
Alerg, uneori numai alerg, nu pentru că mă dor articulațiile din cauza iernii umede și tăioase, mă opresc într-un loc numit și cântat de mine, acasă.
Prietenii îmi spun : ,,Hai la o bere în oraș!” iar eu le răspund cuminte, că parcă aș merge pe izlaz să-mi privesc vacile taciturne și blânde să le pictez mugetul, să-l pun în răvaș”
Tu, iubitule îmi spui moale:,,Vreau să facem dragoste pe îndelete, pe răcoare” eu mirată și ascunsă mă întorc înspre clavicula ta sfărâmată de dor și mă cuibăresc în ea, să visez, să adorm.
Parcă întineresc, cât de mult întineresc, îmi spune sufletul și gravitația și fizica ce se schimbă în timp,
Mi-aș întoarce viața cu brațele în jos, cu ochii să cuprind cât mai mult din spațiul petrecut în lume, aș râde mai mult, aș spune glume când îmi zăresc ridurile adunate în colțurile feței, le întind cu mâna uscată și le răsfir în frunzele căzute în iarnă și nu le mai strâng,
Le las să adoarmă sau le strig înlemnită în scoarța pământului roșie de frig!
Copiilor mei le duc îmbrățișarea mea mai departe și o parte din mine rămâne cu ei.
Nu e nostalgie și nici înțelepciune, e o nouă viață pa care nu am avut-o ieri!