Dor de mare


Să nu mă chemi din depărtarea
În care marea mă ascunde
Și îmi sărută sânul stâng
Iar pe cel drept, nătâng,
Îl atinge cu valul cald, ca de pământ
Și brațele mi le înfășoară
Cu apa lucie ca de smoală,
În păr,agrafe îmi agață
Din scoici mărunte și de viață,
La gât, mărgele verzi de pietricele
Să număr zilele cu ele
Și trupul moale,ca de soare,ea mi -l așterne,
Cu alge,și nisip,și perle
Și uite așa împodobită
Îmi prind rucsacul roșu , încet , pe spate și plec…în amintire,
Și tu,să nu mă chemi iubire,din depărtare,
Promit că am să ajung în noapte
Și am să fiu cu tine
Cu marea,plaja,vântul , pescărușii și o cochilie …
Să ne ascundem , să ne ascundem!
Îmbrățișați și uitați de lume.

Monastir , Tunisia 2019

De azi

Când m-am născut
Se secera orzul,
Pe câmpie, se scuturau macii
Și ortacii se adunau prin vie.
Zmeura da să se coacă,
La biserică, copiii băteau în toacă
Iar mama sta și plângea,
Eram ultimul copil
Ce ieșea din ea!
Sora mea mare tăia găina
De parcă pe ea
Săraca căzuse vina,
Că mama plecase în grabă
Uitând de sfadă
De sfaturi și iubiri.
Iar, tata,pe gânduri era
Visa
Că-n noapte de luni spre marți
O fetiță mai avea
Plăpândă, firavă și neagră
Dar ea avea să-i fie cea mai dragă
Și când botezul mi l-a dat,
Părea că-i vreme de Ignat
Cu mese întinse și plăcinte,
Cu fețe albe, dragi și stinse,
Cu flori pe brațe și-n pridvor
Cu voioșie și cu dor
Și cu sfințita taină a cununiei.
Era senin, era frumos,
Era și cald, era și un rost,
Era și grabă și belșug,
În ziua când eu m-am născut
Era și somn, erau și griji,
Dar despre astea nu v-am scris
Că-n ceasul sfânt de miazăzi,
Am fost în casă patru copii.
Și mai târziu în miazănoapte,
Doi au plecat cât mai departe
Și doi au stat de-au privegheat
Părinții de i-am îngropat.
Când m-am născut
Se secera orzul,
Pe câmpie, se scuturau macii
Și ortacii se adunau în vie,
Iar eu sunt vie
Și vă aduc în dar, totul!

Undeva în țara mea, în lumea mea (05.2021)

O altfel de poezie pentru o dumininică ploioasă de mai

Timpul sfârteca tăceri,
Asta s-a întâmplat ieri,
Azi,ceasul numără secunde
Ca sa plec, n-am unde…
La fereastră strigă rândunica neagră
Vara se-ntârzie,cu broboada albă,
Ca o văduvă bătrână,
Iar începe ploaia
Să se tânguie nebuna
Și să întoarcă foaia,
Zilei care va sa vină
Uimită și aproape
(Doar se termină în noapte, zbor și lună plină).
Și se apleacă în genunchi
Mărul verde din grădină
Și se duce timpul meu
Gol și fără vină.
Să încep o nouă zi,
Mă încumet a înțelege
Dimineața în zori de zi
Visele ți le-oi culege!
Și voi crede și voi ști
Ceasurile tale,
Când te apropii și când vii
Și îmi dai târcoale
Că doar anii de demult,
Vor desparte totul
Și în cei ce nu mai sunt
Vom sfârși noi jocul.
Și în timpul ce-a rămas și în vara ce-i aproape
Ți-e îți voi dărui
Toate
Toate…

Timișoara piața Traian

Poezie pentru ploile din mai


N-a mai plouat atât de mult
În luna mai
De ani,
Dumnezeu cântă la nai
Balade.
Pe garduri înnegrite de vânt și umezeală
Stau înfipți în umbre,corbii
Și pălăvrăgeala ciorii
Îmi tulbură seninul din amiază,
Când ciripește o albă rază
Ivită dintre norii spulberați de tine.
De lene trupul mi se așază
Și mă țin, picurii de ploaie,atât de trează.
Pe gardurile de verbină
Înșiruiesc cuvinte goale,
Și tu mi te așezi în poală
Și inima de tine mi-este plină.
Cu patimă te înfășor
Și în amiază te adorm
Pulbere de soc în palmă îți torn
Și Dumnezeu cântă din nai
Cu părul său lung și bălai
Iar eu te înfășor
Ca pe-un odor
Și îți sărut gândul și visul
Și îți măsor și necuprinsul.
În ani ,îți dau iubirea mea
Și-n mai e iarăși vreme rea.
Și îți promit că o să mă târguiesc, la târg,
O trompetă să-i dăruiesc
Lui Dumnezeu să sufle în ea
Că poate-n mai va fi și nea.
Sau mai degrabă mă socot
Sa-i cumpăr un acordeon
Cu burduful verde și greu
Să nu fie și mai rău.
Dar tu,
Îmi spui :Iubita mea
Țambale îi vei cumpăra
Țambale albe,lucitoare
Și atunci va fi și mult soare
Și corbii se vor întrista
Că-n umbră ei s-or așeza
Și ciorile vor rătăci în noapte și în zi
Căci tu, mereu mă vei iubi,
În luna mai
Și-n lunile din toată lumea și vom cânta,
Cu Dumnezeu
Cu îngerii
Și luna!

Fotografie realizată de Costea Crina

Botez

Tunisia Guvenatul Tozeur

Ți-aș spăla trupul în fiecare noapte cu apa ce gâlgâie în mine,
Uneori de bucurie cade zgomotoasă ca o cascadă minunându-se de tot ce zace în tine.
Alteori susură ca un izvor tămâiat, mirosind a lămâiță pe la subțiori,
Picură stropi de lumină în urechea ta să auzi cântul de grauri și nechezatul de cai dintr-o stea.
Te-aș imbăia la ceas de seară, te-aș scălda numai cu iubirea mea,
Aș seca pe urmă și aș fi o nouă Sahară nesfârșită în vară și zi.
Cămile, hamsari, armăsari și derviși rătăciți în vis,
Ar traversa pustiul din mine și-n zadar ar căuta oaza cu palmieri și curmali,
În toți acești ani am curs traversând lumea cu tine,
Te-am purtat peste tot, iar tu iubitul meu netot te-ai înecat!
Și acum numai am ce să scald , port oasele tale albe și lucitoare să le încolțesc în nisip și în mare, le încălzesc și le rotesc după soare, numărând cu pașii și gândul timpul rămas!

Poem de dragoste pentru sora mea

În a treia zi de aprilie, pocnesc cireșii de atâta alb și roz, gândul meu zboară înspre tine cu susul în jos scuturând mireasma zilelor de mâine.
Privesc în anii care îmi stau în umbră, la a ta rădăcină, care
Zburdă, aleargă în trup și-i întreb sfioasă și voioasă,
Oare vântul cald să fie de vină,
Oare întinderea nesfârșită a cocorilor rătăciți în drumul spre casă,
Oare iubirea ce se revarsă din tine și-ți apasă de atâta timp pe tâmplă de mă lovește de fiecare dată migrena și-n fața sufletului tău frumos rămân mută și tâmpă.
Oare cuvintele rămase în tine,
Le porți și le ascunzi în tot ce vine,
Oare, ceea ce n-ai spus niciodată, răbdarea ta nesfârșită și întinsă ca marea,
Oare luna pe care o privești, sigur te iubește și o iubești îți va asculta și-mi va asculta chemarea?
Oare aș putea cireșii în foc care pocnesc de alb și roz de mă fac să mă întorc de fiecare dată să-i privesc, să ți-i trimit pe un nor să te-nvăluie cu mireasma lor, să fii un cocor care vine mereu acasă să se joace cu mine,sora ta mică, sigur că pot să ți-i trimit …și îi trimit cu vântul cald și cu gândul , mereu, chiar dacă tu nu știi(dar tu sigur știi, doar ești sora mea cea mare și mereu vei fi).

Sigur…

Sigur că te iubesc
Sigur că îți răspund de fiecare dată când mă întrebi dacă te iubesc, cu aceleași cuvinte, cu aceeași intonație
De parcă m-aș pregăti pentru lecția de yoga și mi-aș murmura secunda de incantație.
Dar acum te privesc obosit, strângând privirea ca pe o firimitură de pâine rămasă pe masă în după-amiaza ploioasă dintr-o lună de martie năzuroasă.
Sigur că te priveam cu alți ochi, în alte zile
Și mi-e rușine că privirea aceea s-a stins
Că în oase mă lupt învins cu un alt timp și o altă amorțeală
Că-mi vine să-mi ascund fruntea ridată, s-o golesc de alte gânduri,
Să-mi umplu capul albit cu frumusețea ta de odinioară.
Sunt uneori atât de obosit, dar nu din cauza ta,
Tu ai rămas aceeași, tânără, râzând, aruncându-ți înainte, oarbă, spatele gol și ars de soare
Dezvelindu-ți pistruii de pe sâni, coborându-i apoi până pe coapse, pe rădăcina firului de păr pubian, albastru și singur,
Răsfirându-l cu degetele pe pântecul încins, cu miros de primăvară. Dar parcă și mirosul și gustul îmi dispar în pozitiveala ultimelor zile, rămase fără de tine.
Ce n-aș da să întorc anii normali care au fost , să pot avea din nou gust și miros, să fiu eu îndrăgostit și doar indrăgostit, să mă pierd în tine, lung și ostenit, să-ți spun
Sigur că te iubesc…

Celor care purtați pantofi roșii


Pentru că încă sunt tânără
Port pantofi cu tocuri cui
Roșii ,cât mai roșii
Cu dantelă pe gleznă
Furouri negre cu franjuri
Și bustiere imense
În care să încapă și inima ta,
Îmi pun ciorapi de plasă
Și jartiere cu stea,
Și fusta de piele mi-o strâng pe mijlocul scund cu o curea,
Îmi pun și brățări și tinichele ,
Cercei cu pietre mai grele
Și mă plimb agale, și rea,
Pe străzile orașului meu
Invitând la taclale pe cine mai vrea.
Nu-mi pasă că alții îmi aruncă ocheade
Sau fluieră
Sau rânjesc,
Eu tot timpul zâmbesc,
Căci știu că vine o vreme,
Un timp și un an,
În care tu mă vrei îmbrăca cu
Mormanul de haine de pe maidan,
Mă vor strânge și șlapii de casă
Și încheieturile îmi vor scârțâi,
Voi iubi stofa și lâna în locul eșarfei de mătase gri.
Voi sta doar în casă și nu la terasă
Voi bea ceai de sunătoare și tei
In loc de gin tonic cu gheață sau rom,
Îmi voi târâ și un picior,de dor,și plictisită sau sper împăcată o să adorm…
De aceea azi îmi încalț pantofii roșii cu tocuri cui,
Și mă vântur prin lume,hai -hui,
Și nu-mi pasă sau nici n-o să știu
Că o iau razna sau n-o să mai scriu,că o să fiu nevoită să dau declarații sau o să fiu înglobată în neelucidate conspirații,într-un final de carantină târziu.

Desen realizat de Pop Traian Flaviu

Pentru mame

Azi le mulțumesc tuturor mamelor din acest univers,
Ele au fost create dintr-un vers, de Dumnezeu într-o zi de martie, de început de martie în mersul Său introspectiv în jurul mărului rămas singur și rănit în eden, costeliv.
Le-a creat din așchia sărită și neoblojită de marea cădere pe pământ,
Și a hotărât să le dăruiască ce e mai sfânt.
Le-a dat răbdarea întinsă cât marea, ascultarea și calmul din ea,
Le-a făcut într-o secundă doctori în filosofie, pedagogie, știință, matematică, în artă,
Doctori în boli văzute și nevăzute, știute și neștiute,
Le-a făcut mari maeștri în certurile necontenite și disputele dintre noi copiii și frați, iubite, iubiți, soții, soți, amante și tați,
Le-a făcut croitorese, banchere, coafeze, contabile, profesoare de pian și de dans.
Trebuie să recunoaștem că mamele știu să facă de toate,
Până și timpul mama îl imparte; o secundă pentru ea, iar celelate le triplează, le ritmează pentru noi în viața din ea.
Ce îi ceri unei mame și nu îți poate da?
Ce întrebări îi pui unei mame și nu găsește răspuns?
Iar în inima ei stă ascuns și păstrat cel mai mare dar ce ne-a fost dat: iubirea nesecată, neschimbată și mereu trează și vie.
Le mulțumesc tuturor mamelor din univers, azi pentru această iubire care ne-a dat-o nouă, vouă, ție, lui, ei, mie!

Jardin de Luxembourg, Paris

Poezie despre mine

Îmbătrânesc, cât de mult îmbătrânesc o spun ceștile de cafea băute în nopțile în care mă trezesc.
Iubesc, cât de mult iubesc, o spune fiecare secundă a inimii mele, secunda timpului petrecut cu tine.
Tac, nu mai vorbesc, rostesc cuvintele acum pe hârtie
Nu mai pot să vorbesc,tac și tăcerea mea vibrează în trigonometrie sau poezie.
Alerg, uneori numai alerg, nu pentru că mă dor articulațiile din cauza iernii umede și tăioase, mă opresc într-un loc numit și cântat de mine, acasă.
Prietenii îmi spun : ,,Hai la o bere în oraș!” iar eu le răspund cuminte, că parcă aș merge pe izlaz să-mi privesc vacile taciturne și blânde să le pictez mugetul, să-l pun în răvaș”
Tu, iubitule îmi spui moale:,,Vreau să facem dragoste pe îndelete, pe răcoare” eu mirată și ascunsă mă întorc înspre clavicula ta sfărâmată de dor și mă cuibăresc în ea, să visez, să adorm.
Parcă întineresc, cât de mult întineresc, îmi spune sufletul și gravitația și fizica ce se schimbă în timp,
Mi-aș întoarce viața cu brațele în jos, cu ochii să cuprind cât mai mult din spațiul petrecut în lume, aș râde mai mult, aș spune glume când îmi zăresc ridurile adunate în colțurile feței, le întind cu mâna uscată și le răsfir în frunzele căzute în iarnă și nu le mai strâng,
Le las să adoarmă sau le strig înlemnită în scoarța pământului roșie de frig!
Copiilor mei le duc îmbrățișarea mea mai departe și o parte din mine rămâne cu ei.
Nu e nostalgie și nici înțelepciune, e o nouă viață pa care nu am avut-o ieri!

25.02.2021 Timisoara