Ce frumoasă e toamna ta
Mi-a zis el adunând frunzele de pe margini în sacii de plastic
M-am oferit să-i dau un coș de nuiele dintr-acelea cu toarta ruptă
Dar el deja plecase
Să le povestească altor oameni din alte țări
Ce frumoasă
Ce frumoasă e toamna mea!
Și încă vine toamna
Și încă se mai poartă războaie
În acest,,veac de singurătate”
Ni s-a promis că se va schimba totul
Că va crește durata medie a vieții
De parcă viața ar putea avea o medie
Viața are o anumită durată
Începe dimineața când ne întindem mădularele asemenea pisicilor
Și ne ridicăm brusc în picioare
Mirați de verticalitatea ce ne-a fost dată
Și uimiți că nu ne cresc încă aripi
Cu care să putem cuprinde iubirea
Inima bate
Fără a se hipertrofia
Nu se oprește
În toamna frumoasă bizară
A mea a ta
Și o luăm de la capăt mereu și mereu
Pentru a marca statistici
Sau pentru?
Pentru a-mi zâmbi
A mă ține de mână
A te privi
A privi
Vom fi mereu împreună
Nu știu cine va arunca colbul și jerbele de crizanteme peste noi
Nu știm dacă vom învinge sisteme
Nu știu uneori dacă pot număra mai departe de doi
Sau pot împărți sau mediatiza jumătatea ta
Jumătatea mea…
Sau poate cineva va face odată o medie.
Să poți să aduni laolaltă toate toamnele furișate în viața ta
Cu ploile lor mărunte asemenea ridurilor de pe obraji
Cu gust bogat de tristețe
De tot ce ai trăit și ai uitat
Uneori se nasc alte toamne
Așa cum naști un copil
Strigi de durere și teamă
De a nu-l vedea nefericit și debil
Te uiți cum în contracția copacilor de a se desprinde de frunze și rod
Se scurge caldă placenta
Și cordonul ombilical,
Totuși ți-le porți
Ca o creangă prinsă în trunchi
Ca un pământ pe care se așează ploaia măruntă și trează
Și lacrima neagră de colb,
Se nasc alte toamne în tine
Și le vezi calde și pline
De viață și frumos
Și ai vrea ca frigul ce vine
Să fie un frig netăios cu soare de vară tropicală să te ungă pe inimi și os…
Trecut 34 de ani
Trecut plâns jale
Au rămas oasele tale în picioare
Lucind ca un felinar în noapte
Doar mâna mea cu degetele încleștate de stofa pantalonilor tăi să nu mă pierd în mulțime mică fiind și urmărindu-te asemeni unei fetițe
Poate stinge lumina plăpândă a felinarului!
În prima zi Tu ai creat pământul și cerurile,
Eu am descoperit întrebările
Nedeslușite unele dintre ele au rămas și acum,
Le-am pus într-un colț al memoriei,
Le-am spus rămas bun.
În a doua zi ai zis să fie lumină,
Lumină fără de care nu am fi cunoscut roșul trupurilor, rozul iubirii, verdele pădurii, galbenul câmpiei, albastrul mării
Lumină pe care ar trebui să o avem fiecare în inimi.
Eu încă mă mai încurc în umbre.
Pe urmă ai făurit ziua să ne privim și noaptea să ne mirosim,
Eu am deschis și închis ochii în viață visând
În toate anotimpurile pe care mi le-ai dat
Înmulțindu-mă în iubire,
Dar m-ai făcut conform matricei Tale,
Deci Tu ești singur și îndurerat
Chiar dacă ,,toate au fost bune”
Undeva ai greșit sau ai uitat?(dar Tu ești fără greșeală)
Duminicile îți promit că te voi ține în brațe
Ca pe un copil și-ți voi scărmăna memoria
Să-ți aduni gândurile în diminețile dăruite de Tine iar Tu,
Sper că-mi vei risipi ceața de toamnă și tulburarea
Care au încolțit în mine încercându-mă în răbdare,
Se scutură iarba!
Aproape se scutură floarea!
Îmi imaginez că atunci când vom îmbătrâni de-adevăratelea
În alzheimerul nopților noastre
Tu îți vei aminti totuși
Să mă ții de mână
De singura mână neocupată să-și caute țigara
Să nu mă rătăcesc în toamnă
Alergând după fluturi
Uit numele meu tatuat
Pe urechea ta cea bleagă și aproape astupată de ceară
Cu zumzetul prezent al tinusului macabru și tandru
Uit că cineva mă mai poate striga
Când eu mă scufund în marea cea roșie
Ca și carnea mea
Nimeni nu mai știe acum cum mă cheamă
Doar soarele mă mângâie pe spinare
Și se colorează într-un indigo
Pe papirusuri și pe pietre
Ca un început!
Noaptea de septembrie ne-nvăluie ciudată
Ca o plapumă de mătase brodată dintre acelea pe care la un moment dat
Le-am avut toți în casă
Și apoi ne-au fost furate,
Puține stele se-ncumetă să apară pe dunga neagră a cerului cu miros de vacanță și înghețată de fistic,
Va fi toamna lungă,caldă,hăbăucă în toropeala secundei
Sau năucă,
Vor bate nucii și se vor scutura
În ploaia grea,în poala mea?
Mă îndrăgostesc mereu de tine
Într-un septembrie ce vine,
Mă tot lipesc de gura ta
Și palmele mi se înmoaie de mângâieri cu gust de paie
În dimineți când te iubesc,
Când trupul meu se apleacă și se-ntinde,iar,tălpile strivesc doar îngeri
Și vânturi îmi suflă între coapse
Când tu de pârg și rod te scuturi
Și se albesc în ceață fluturi
Și timpul încremenește în mine
Iubindu-ne agonic,moale
Într-un septembrie ce vine
Cu crize dese și nebune
de toamne lungi și calde,
Și ploi subțiri și nesfârșite
În inimi arse de iubire!
Să trăiești într-o inimă
Ce poate fi mai minunat
Să înțelegi în clipele din urmă ale acestui august
Că ea te poartă insomniacă
Fiind o pasăre ce cuprinde nesfârșirea cerului
Roșul iubirii
Ce se revarsă atunci când tu
Îți deschizi larg fereastra
Să miroși dimineața
Și mâna îți tremură în timp ce îți torni cafeaua neagră în cană
De bucuria revederii cu tine
În singura noastră inimă.
Uneori avem nevoie de mult curaj în iubire
Uneori ne spunem ni se cuvine
Să ne îndrăgostim la ceasuri reci sau fierbinți
Să ne lăsăm pătrunși și goliți de minți
Să lăsăm frumosul vremii să ne învăluie treptat
Și…ca într-un exercițiu de yoga
Să scoatem și câte un oftat
Din adâncul plexului nostru solar
Să-ți mulțumesc ție că-mi ești dar
Că pot să te țin de mână adolescentin
Că mă asculți
Că mă aștepți când vin
Că ești cuminte și rea câteodată
Dar fără tine jumătatea mea ar fi moartă
Că ne privim cu aceeași ochi
Miopi și albaștri
Că semăn cu tine
Că semeni cu mine
Că știu că noi doi suntem bine
Atât de bine
Că ar pieri totul și s-ar surpa secunda
Dacă ai pleca
Dacă ai uita
Cât de mult te iubesc
Cât de dor mi-e de tine
Cât de mult mă iubești
Cât de dor ți-e de mine!
Lazăr Elena 