La Roma
Voi pleca într-o duminică din nou
Să ascult liturghia în biserica San Giovanni dei Fiorentini
Să pot culege spinii din sufletul meu
Împreuna cu pelerinii
Și câinii,
Noi să cântăm imnuri și să aducem slavă
Iar ei, câinii să vadă,
Stănd lungiți în amvon
Somnoroși și fericiți
Raiul care ar aștepta
Să fim îngropați împreună cu oasele lor
Înfășurați
În giulgiu de iarbă
Și frunze de toamnă.
Alergănd mereu în iertare și iubire
Printre îngerii noștri și ai lor!
Ți-aș spăla trupul în fiecare noapte cu apa ce gâlgâie în mine,
Uneori de bucurie cade zgomotoasă ca o cascadă minunându-se de tot ce zace în tine.
Alteori susură ca un izvor tămâiat, mirosind a lămâiță pe la subțiori,
Picură stropi de lumină în urechea ta să auzi cântul de grauri și nechezatul de cai dintr-o stea.
Te-aș imbăia la ceas de seară, te-aș scălda numai cu iubirea mea,
Aș seca pe urmă și aș fi o nouă Sahară nesfârșită în vară și zi.
Cămile, hamsari, armăsari și derviși rătăciți în vis,
Ar traversa pustiul din mine și-n zadar ar căuta oaza cu palmieri și curmali,
În toți acești ani am curs traversând lumea cu tine,
Te-am purtat peste tot, iar tu iubitul meu netot te-ai înecat!
Și acum numai am ce să scald , port oasele tale albe și lucitoare să le încolțesc în nisip și în mare, le încălzesc și le rotesc după soare, numărând cu pașii și gândul timpul rămas!
Mi se strecoară în noapte albul dulceag de zăpadă a mărului stropit cu șoapte,
Privesc cerul lin acoperit de berze,
Parcă aud sufletul lor, parcă sufletul meu merse, pe cărări înapoi. În presă, apar articole diverse, lumea își plânge morții aruncați în gropi , goi,
Parcă dintr-o dată printre ei rămânem doar noi doi ținându-ne de mână în loc,
Parcă soarta ne lovește în moalele capului încă o dată, jucând același joc. Până și noi parcă, în pacea acestui timp cunoaștem mai puțin iubirea,
Chiar dacă nu purtăm războaie și furibunde zoaie,
Nu ne inundă grădina de flori, pe care mărul îmbrățișat de atâtea ori îi acoperă inima cu ninsori.
Mi se strecoară în zi
Albul lui ce iarăși va rodi,
Încă o dată și ne vom ține de mână.
Nu ne va opri nici o boală , nici o pandemie,
Mereu ne vom iubi ca și cum secunda acestui pământ să știe,că are nevoie numai și mereu de iubire!
În dimineață
Zăresc o brunetă superbă
Cu mijloc de viespe
În jurul gâtului, îi stă atârnat de parcă l-ar fi furat
Un colier de argint
Cu ametist
O brunetă cu părul întins într-un vis.
Întorci și tu capul ușor,
Să nu observ
Că ești trecător,
Eu tund arbuștii și azalea
Și-ți șoptesc printre buruieni și fluturi
Că s-a dus timpul,
Ce frumoși eram, ce tineri eram ținându-te mână căutând vise printre florile de muscarii mov ca de amestiste.
Numai singura diferență este
Că eu nu am fost niciodată neagră la tâmple,
Părul meu și acum îmbracă coaja roșie a castanului
Sărutat de soare
Puținele fire albe de mătase a porumbului
Îmi încrețesc iubirea.
Trecătorule,
Te astept deseară iarăși în asfințit( nu e rost de dormit)
Să-mi vopsești părul negru chiar dacă e timp de postit, e primăvară, te aștept deseară!
Dacă te am pe tine mi-e destul,
Pentru că avându-te pe tine, am muuult,
Pentru că atunci când ție îți este sete, apă vreau și eu.
Și când îți este foame, pâinea se înfoaie și dospește în mâinile mele.
Și dacă tu zâmbești, inima mea râde în hohote, copil frumos cu suflet curat și bun.
Iar dacă tu vreodată plângi ( tu nu plângi aproape niciodată și să nu plângi) mă simt sfâșiată, și inundată de toate apele pământului dezlănțuite să iște potopul final.Iar dacă tu nu dormi eu stau trează și năucă implorând noaptea să se ducă, iar zilele le privesc cum se scurg prin inima ta și urc,de fiecare dată în înalt ca să laud ,ce-am primit, ce-am plămădit și am dăruit în aprilie când primăvara s-a grăbit să înflorească tufele de liliac alb și parfumat.
Tu, copil minunat, care mi-ai pus coroana pe cap de m-am făcut împărăteasă în ziua în care te-ai născut.
Din acea zi, tu sângele și carnea mea am învățat să trăiesc.
Pentru toate acestea îți mulțumesc, întâiul meu copil, cu ochi cerești!
Să-mi crești, mereu să-mi crești, fericită, întâia mea fiică!
În a treia zi de aprilie, pocnesc cireșii de atâta alb și roz, gândul meu zboară înspre tine cu susul în jos scuturând mireasma zilelor de mâine.
Privesc în anii care îmi stau în umbră, la a ta rădăcină, care
Zburdă, aleargă în trup și-i întreb sfioasă și voioasă,
Oare vântul cald să fie de vină,
Oare întinderea nesfârșită a cocorilor rătăciți în drumul spre casă,
Oare iubirea ce se revarsă din tine și-ți apasă de atâta timp pe tâmplă de mă lovește de fiecare dată migrena și-n fața sufletului tău frumos rămân mută și tâmpă.
Oare cuvintele rămase în tine,
Le porți și le ascunzi în tot ce vine,
Oare, ceea ce n-ai spus niciodată, răbdarea ta nesfârșită și întinsă ca marea,
Oare luna pe care o privești, sigur te iubește și o iubești îți va asculta și-mi va asculta chemarea?
Oare aș putea cireșii în foc care pocnesc de alb și roz de mă fac să mă întorc de fiecare dată să-i privesc, să ți-i trimit pe un nor să te-nvăluie cu mireasma lor, să fii un cocor care vine mereu acasă să se joace cu mine,sora ta mică, sigur că pot să ți-i trimit …și îi trimit cu vântul cald și cu gândul , mereu, chiar dacă tu nu știi(dar tu sigur știi, doar ești sora mea cea mare și mereu vei fi).
Lazăr Elena 