Eu nu plâng în fiecare zi De aceea mâna mea stângă e oloagă Nu mă pot folosi întotdeauna de ea Uneori când lacrimile coboară din inima mea stângă Îmi înfig mâna neputincioasă și-i dau din puterea mâinii drepte în tufele de trandafiri Ca să adun melcii sticloși și livizi Iar tot uneori mă rănesc în spinii calzi Și până îmi trec rănile răspund la întrebări de genul: Nu, nu m-a zgâriat pisica Am avut doar o cockeriță cu ochi de alună Nu plâng încă Nu vă infectez Sigur în fiecare secundă visez Altfel nu ar înflori trandafirii…
Lăudat să fie pământul pe care calci Tu Apăsarea tălpilor tale o aud Mă plec în genunchi Pe cărarea Pe care o voi împrejmui Cu lacrimile mele de recunoștință. Voi sădi trandafiri roșii atât de roșii Cu care voi înconjura zidul tăcerii Tu vei rupe petală cu petală și copiii noștri și toate neamurile noastre până și morții noștri vor șopti rugăciuni Cu mâinile cuprinse în tremurul rugăciunii Vor pune roze Iar spinii vor rămâne spre aducere aminte Ție Care ne-ai spus Iubirea cu cât e mai mare Cu atât mai mult doare Nu mă uita Și sloboade-ți privirea Atunci când voi merge pe cărare Dumnezeul meu! Voi fi în viață trandafir Mă voi strădui să fiu! Coroană de trandafiri am să port.
Black Rose ( Belu-Simion Făinaru The Void of Silence Muzeul Național de Artă Timișoara 17 Noiembrie 2022)
Astăzi mi-am smuls unghia Să nu mai pot zgâria muchia umărului, carnea ta, Mi-am prins limba în spinii ascuțiți ai trandafirilor albi Și dinții i-am înfipt în încinsul asfalt, Năucită sunt și mă prefac În pământ, În afânatul pământ pe care calc Și tac. O mie de silabe se răsfrâng în urmă și plâng Pedepsită sunt să adorm în iubire Ca și când, Ca și când Nu mi-ar ajunge, Nu ți-ar ajunge Inima mea, Sufletul meu Afrodisiacă tăcere Pierdută în hău Secunde efemere. Astăzi mă transform în mimoză,râmă,tubercul de tuberoză, Părul meu va crește și se va prelinge în tufe de iasomii de parcă ar ninge, Sângele meu din artere și vene Se va însămânța pe maci,pe araci în vreme, Mi-am lăsat carnea așternut pentru vietățile pământului și scut, Soarele mă-negrește în amiază, Mintea plină de dor Visează,dar Îngerul meu nu mai cântă ca o mierlă Uituc și mirat de faptul că tac, De frumusețea ce o las în primăvară, Nechează asemenea unui armăsar, Îl strâng la pieptul meu, îi mângâi coama sălbatică Și-i repet într-una Fii bun și tu visează! Visează mereu și mereu Nu am să te dau nimănui În vise eu sunt trează!
Fotografie realizată în 16.05.2022 Timișoara ( trandafir din grădina proprie)
De azi parcă se apropie mai mult toamna În vecernia ceasului de seară, cu miros de fagure aurit și sfială, Printre aracii dulci de vie și prunii doldora de must, Coboară primul tulnic ce vestește o vară caldă în apus Și sufletul îmi pare dus Printre năvalnic, trandafirii înroșiți și floarea albă a iasomiei Și parcă pare, că are atâtea de spus Și mă îmbie, mă învie Să prind cu cele cinci degete ale mâinii stângi Ziua de azi în inimi Și s-o duc În închinare, să o adorm, S-o spovedesc sau să mi-o dau plocon De Sântă Mărie!
Zugspitze 2962 metri Germania( fotografie realizată de Dorina Bender)
Azi, m-aș logodi din nou Cu soarele fecior,într-un solstițiu nou, Căci el îmi stă doar azi,pe geană și pridvor cu inimi de roze sângerii, cu glasuri și cu dor. Cu flori de tei și nuc Mi l-aș lega de trup Și m-aș spăla cu rouă, Să fiu mereu ca nouă Și l-aș purta pe râu Și l-aș lega pe pântec, L-aș zăvorî în suflet cu slovă și cu cântec. M-aș îmbrăca în alb Să-mi fie numai cald Și aș prinde vara în păr cu ramuri de pelin, Ca dorul ce mă arde Să pot să mi-l alin. Azi, m-aș logodi din nou cu soarele fecior, l-aș face călușar, să joace doar pe jar, Să joace de nebun, că el e atât de bun, Să joace doar pe cer, Să strălucească ,și să mă iubească!
Nu am pierdut niciodată nimic în iubire, Poate doar trupul meu răvășit s-a revoltat uneori, Poate mirosul tău de la subțiori A rămas în părul meu albit de tine. Privesc în urmă și tremur din mână alungând durerile trecute ca bondarul rătăcit în floarea trandafirului de grădină vânătă de roșu în răsărit, Vânătă uneori de disperarea De a mă trezi dimineața și a nu te vedea mereu cu mine , De a strânge cuta obrazului tău afundat în pernă și pierdută în zilele mele cu tine, În zilele trupului tău odihnit de mângâiere,în inima ta mai strâmtă și prea plină de amintiri, de vorbe nerostite și priveghere, Și tocmai de aceea mă agăț cu putere, Chiar dacă n-o spun, și mă pierd în iubire și acum , Pentru că nu am pierdut niciodată nimic în iubire!
Lazăr Elena 