Se încing Sânzienele
În dimineață
În lanurile coapte și zdrobite de rod
Oare pot,
Să fiu drăgaica
Care joacă nebună
Îmbrăcată în alb ca o mireasă
Pe cap purtând din spice de grâu, cunună,
Sau numai el , soarele, pe cer
Stă în loc la amiază
Și trează
Inima ca un nor stingher
Nechează
Alergând în galop.
Trupul meu de drăgaică
Aprins în văpaia de galben
A pământului
Binecuvântează,
De belșug e plin sufletul
Neschimbat, neluat, neîntinat, când dansez, când te aștept…
Nu am pierdut niciodată nimic în iubire,
Poate doar trupul meu răvășit s-a revoltat uneori,
Poate mirosul tău de la subțiori
A rămas în părul meu albit de tine.
Privesc în urmă și tremur din mână alungând durerile trecute ca bondarul rătăcit în floarea trandafirului de grădină vânătă de roșu în răsărit,
Vânătă uneori de disperarea
De a mă trezi dimineața și a nu te vedea mereu cu mine ,
De a strânge cuta obrazului tău afundat în pernă și pierdută în zilele mele cu tine,
În zilele trupului tău odihnit de mângâiere,în inima ta mai strâmtă și prea plină de amintiri, de vorbe nerostite și priveghere,
Și tocmai de aceea mă agăț cu putere,
Chiar dacă n-o spun, și mă pierd în iubire și acum ,
Pentru că nu am pierdut niciodată nimic în iubire!
Castanul de pe strada mea mi-a spus:,,Să îți înflorească sufletul , să-ți fie plin de bobocii iubirii”
Iar eu , firavă și neștiutoare am adormit,
Și a înflorit castanul!
El mi-a privit de dimineață din nou sufletul, treaz de data asta și iar mi-a spus: ,,Urcă-l și urcă-te cât mai sus, împodobește-te cu lumină”
Și m-am făcut surâs, dezgolit fără de vină!
Castanul m-a învelit cu albul și rozul soarelui
Și am pornit din nou hai-hui( de fiecare dată o tot iau din loc cu noroc sau fără noroc)prin cartiere inaugurând terase,berării, piețe și florării, anunțând festivalul de artă stradală sau de jazz, sau artă culinară
Invitându-mi prietenii beți ,beți de fericire,lăsându-ne reguli, mizerii și tristeți în urma altei vieți,să petreacă cu mine!
A înflorit castanul și îngerii noștri chicotesc de bucurie și-și pun dorințe,și suflă în lumânărele creând noi tendințe,în primăvară,în primăvara firavă de soare,
Strigându-ne să numai stăm închiși în case, să ne mutăm zilele afară, în ploaie!
De Dragobete păsările își aleg perechea pe viață, ziua se sparge în cristale de gheață,
Susură iubirea pe buzele mele,
Liniștea sărutului te-nvăluie în taină, în primăvara ce vine,
Eu te-am ales demult, să-mi fii secundă și anotimp,
Să-mi fii pântec în care rodește sămânța în timp,
Să-mi fii scut în fața dușmanilor văzuți și nevăzuți,
Mâna ta mă apără, mâna ta mă hrănește,
Eu sunt pasărea care iubește și de atâta dragoste își scutură penele și-și face cuibul în văzduh din oasele îngerilor și din ochii lor de mărgele,
Eu sunt pasărea ce arde de dragostea ta, pierzându-se in stele!
La Roma
Voi pleca într-o duminică din nou
Să ascult liturghia în biserica San Giovanni dei Fiorentini
Să pot culege spinii din sufletul meu
Împreuna cu pelerinii
Și câinii,
Noi să cântăm imnuri și să aducem slavă
Iar ei, câinii să vadă,
Stănd lungiți în amvon
Somnoroși și fericiți
Raiul care ar aștepta
Să fim îngropați împreună cu oasele lor
Înfășurați
În giulgiu de iarbă
Și frunze de toamnă.
Alergănd mereu în iertare și iubire
Printre îngerii noștri și ai lor!
Părul meu are culori peste culori
Culori de primăvară verde, buclată cu ploi mărunte căzute în seară,
Culori de vară gălbuie și arsă, albastră de sare,
Culori de toamnă arămie, foșnită, grăbită,
Culori de iarnă albă, mocnită.
Părul meu are suflete peste suflete,
Învăluite în lumină ce-și amintesc în soare de aripile de porumbel
Ce-l vor face să zboare!
De aceea reprogramez în fiecare anotimp ora mea de tuns,
La alt și alt frizer, într-un alt și alt cartier!
Părului meu îi e de ajuns
Îngerul ce l-a învățat să coloreze, să deseneze timpul plecat, întins cu placa și dat a plecat
Am așteptat să crească vițeaua,
Ani mulți am așteptat!
Între timp alții s-au închinat
Și au adus daruri vițelului gras
Vițelului de aur!
Vițeaua mea, se făcea că nu mai creștea
Parcă nu mai avea miros
Și nici culoare,
Mă gândesc s-o vopsesc în alb
Alb sărat de mare,
Sau albastru,
Cum e cerul
Dar ea s-a pictat cu galben, maro,
Ca și chihlimbarul
Și acum miroase
Lucerna
De catifea, verde
Și argintie de puf,
În sfârșit a crescut!
Trebuie, doar să-i mai aduc,
Ochii,
Să vadă lumea
Și urechile s-o asculte,
Eu, n-o mai ascult de mult!
Soare
Soare
Soare
În pumni
Pe ceafă
Pe spinare
Suntem melci
Rotunzi
Bronzați
Și arși
Rădaște cu chip de aramă
Lenevim
Cu un pahar de vin
Rosé și gheață
Și apoi pornim in viață
Așteptând o nouă caniculă
Care ne lovește în claviculă
În tibie și femur
Terminăm cu un sejur
În Caraibe
Și o croazieră in Maldive
Și în final ne depărtăm
În Arizona cantonăm
Sau în Sahara printre dune
Cu ochii rătăciți
Orbiți
Și plânși
Închiși
Și stinși
Pe rune!
Soare
Soare
Soare
Pentru fiecare
Opriți-mi o rază
Rogu-vă
Și o oază!
În ultima zi de vară
Mi-am propus să stau doar afară
În afara casei și a trupului meu
Să miros cerul și nisipul
Piatra, muntele, câmpia
Până să înceapă poezia
De culori
De galben
De cocori
De păsări migratoare
De iubire
În septembrie
Îngerul meu
Vrei să te împodobesc
Cu frunzele roșii ale viței de vie
Sau să-ți pun ghirlande de crizanteme
În loc de aripi și stele?
În ultima zi de vară
Am să stau cu tine mai mult afară
Ținându-te de mână,
Ca să rămână
Soarele în noi!
Lazăr Elena 