Trandafiri roșii de mai
Crescuți peste ani
Ofiliți în tăcere
Scuturați de vântul sălbatic
Dulci ca de miere
Se înalță în suflet
Sângeriul lor de tafta,
Picură roua albă și grea,
Încet,
Peste lume și zile.
Trandafiri roșii cu buzele pline,
De polenul străpuns ,
De dansul ascuns
Al fluturilor de nea!
Ce n-ar da mâinile mele
Să rupă licoarea din stele,
Să smulgă tulpina de soi
S-o sădească în noi,
Nobil altoi
Să înflorească în mai
Trandafirii roșii din rai!
Când m-am născut
Se secera orzul,
Pe câmpie, se scuturau macii
Și ortacii se adunau prin vie.
Zmeura da să se coacă,
La biserică, copiii băteau în toacă
Iar mama sta și plângea,
Eram ultimul copil
Ce ieșea din ea!
Sora mea mare tăia găina
De parcă pe ea
Săraca căzuse vina,
Că mama plecase în grabă
Uitând de sfadă
De sfaturi și iubiri.
Iar, tata,pe gânduri era
Visa
Că-n noapte de luni spre marți
O fetiță mai avea
Plăpândă, firavă și neagră
Dar ea avea să-i fie cea mai dragă
Și când botezul mi l-a dat,
Părea că-i vreme de Ignat
Cu mese întinse și plăcinte,
Cu fețe albe, dragi și stinse,
Cu flori pe brațe și-n pridvor
Cu voioșie și cu dor
Și cu sfințita taină a cununiei.
Era senin, era frumos,
Era și cald, era și un rost,
Era și grabă și belșug,
În ziua când eu m-am născut
Era și somn, erau și griji,
Dar despre astea nu v-am scris
Că-n ceasul sfânt de miazăzi,
Am fost în casă patru copii.
Și mai târziu în miazănoapte,
Doi au plecat cât mai departe
Și doi au stat de-au privegheat
Părinții de i-am îngropat.
Când m-am născut
Se secera orzul,
Pe câmpie, se scuturau macii
Și ortacii se adunau în vie,
Iar eu sunt vie
Și vă aduc în dar, totul!
Au înflorit salcâmii
Și-n nebunia lor,
Pe strada cu parfumul
Mi-au dăruit un nor
Ca să plutesc prin ploaie cu ei și cu un dor.
Au înflorit și crinii
Și -n somnul lor cel galben
Mi-au dăruit un vis
În care luna cântă
Și ține în așternut ,
Trompetele lor albe
De îngeri din trecut!
Au înflorit și teii
Și iasomia, blândă ,
Tăcută și mahmură
Ca după o beție lungă
În ziua cea trecută,
Și mă înconjoară în taină
Și-mi murmură cuvinte,
De spovedeală scumpă
Și-mi umple a mea minte!
Și le privesc pe toate
Și vă miros pe toți
Căci eu sunt grădinarul
Fructului necopt,
Și scutur floarea
Si retez vlăstarii
Când tânguie castanii
Și cresc buimaci arțarii.
Și ud cu lacrimi
Și mai stropesc cu soare
Pe strada veche a orașului cel mare
Și strig ca o dementă:
Au înflorit salcâmii
Și-n nebunia lor
Au rupt ciulinii și gândurile mele
Iar norul cel albastru
Lunatic călător,
L-au dus în altă lume,
L-au dus pe altă stradă,
În alt oras
Departe,
Și știi că îmi va fi dor
De altă primăvara,
De alt parfum și ploaie,
De alt salcâm și tei,
Și eu voi fi doar iarba
Nopților de ieri,
Iar,tu,tu vei fi de data asta grădinarul
Fructului necopt și verde,
Care nu mai aude
Și care nu mai vede
Că au înflorit salcâmii
Și-n nebunia lor
Ți-au dăruit iubire
Parfum
O lume
Și un nor…
Tatăl meu se numea Constantin.
Nu știu dacă acolo în rai îngerii îl mai strigă Constantin sau poate i-au pus o poreclă drăguță și desuetă?!
Sau poate vocalele și consoanele numelui s-au metamorfozat în fluturi și petale de maci și bujori
Plutind în cerul din rai în curcubeu și în nori.
Uneori îl mai strig doar pentru mine,
Uneori parcă îmi vine să-l caut în ceilalți Constantini din lume.
Uneori îi strig și pe ei, mai șoptit, cu dor și o dragoste nespusă la ureche, pe care apoi o strecor în suflet, pe-ndelete și le las în cele din urmă inimii să alunece în surâs,
Un surâs pe care-l trimit acolo sus
Să poată heruvimii să joace scrabble sau spânzurătoarea
Și Sfântului Petru să nu-i mai iese numărătoarea,
Măcar să-i lase,dacă nu știe a socoti pe Constantini,să fie vii!
Noi, unele dintre noi, multe dintre noi, purtăm vertical acest nume,
Noi, unele dintre noi îl răsfirăm prin lume asemenea petalelor de trandafiri bătute de vânt
Asemenea, unui gând rătăcit în substratul minții de unde îl scoatem la lumină cât mai curând.
Noi, unele dintre noi întindem cât mai protocolar mâna ușor rătăcită și poticnită de atâta școală și înțelepciune și plictisită, cu degetele moi și ticsite de bănuială și bunăstare și spunem apăsat: ,,Sunt Elena”
Noi, unele dintre noi râdem desfătate cu gura până la urechi sau deschisă pe jumătate ca luna din noapte, cu capul dat pe spate, prezentându-ne: „Hei, mă cheamă Elena”
Ei, ceilalți care ne cunosc sau nu ne cunosc, accentuează sau rimează silabisează sau articulează prezența noastră și deodată îmi vine să strig, că nu mai contează, că prima silabă vibrează în E-ul nostru și-l ridic la rangul de zeu, ateu sau înger teleleu, pentru că el înseamnă:
E…viață
E… bucurie
E… speranță
E… dorință
E… armonie
E… lumină
E… nebunie
E… acalmie
E… frumusețe
E… iubire
Uneori glacială și rece sau alteori ca un vulcan activ de tip Bandai-San.
Eu mă prezint: Elena
Și sunt a ta, și a nimănui
Și sunt a ta, și sunt a ei și sunt a lui!
Timpul sfârteca tăceri,
Asta s-a întâmplat ieri,
Azi,ceasul numără secunde
Ca sa plec, n-am unde…
La fereastră strigă rândunica neagră
Vara se-ntârzie,cu broboada albă,
Ca o văduvă bătrână,
Iar începe ploaia
Să se tânguie nebuna
Și să întoarcă foaia,
Zilei care va sa vină
Uimită și aproape
(Doar se termină în noapte, zbor și lună plină).
Și se apleacă în genunchi
Mărul verde din grădină
Și se duce timpul meu
Gol și fără vină.
Să încep o nouă zi,
Mă încumet a înțelege
Dimineața în zori de zi
Visele ți le-oi culege!
Și voi crede și voi ști
Ceasurile tale,
Când te apropii și când vii
Și îmi dai târcoale
Că doar anii de demult,
Vor desparte totul
Și în cei ce nu mai sunt
Vom sfârși noi jocul.
Și în timpul ce-a rămas și în vara ce-i aproape
Ți-e îți voi dărui
Toate
Toate…
Castanul de pe strada mea mi-a spus:,,Să îți înflorească sufletul , să-ți fie plin de bobocii iubirii”
Iar eu , firavă și neștiutoare am adormit,
Și a înflorit castanul!
El mi-a privit de dimineață din nou sufletul, treaz de data asta și iar mi-a spus: ,,Urcă-l și urcă-te cât mai sus, împodobește-te cu lumină”
Și m-am făcut surâs, dezgolit fără de vină!
Castanul m-a învelit cu albul și rozul soarelui
Și am pornit din nou hai-hui( de fiecare dată o tot iau din loc cu noroc sau fără noroc)prin cartiere inaugurând terase,berării, piețe și florării, anunțând festivalul de artă stradală sau de jazz, sau artă culinară
Invitându-mi prietenii beți ,beți de fericire,lăsându-ne reguli, mizerii și tristeți în urma altei vieți,să petreacă cu mine!
A înflorit castanul și îngerii noștri chicotesc de bucurie și-și pun dorințe,și suflă în lumânărele creând noi tendințe,în primăvară,în primăvara firavă de soare,
Strigându-ne să numai stăm închiși în case, să ne mutăm zilele afară, în ploaie!
N-a mai plouat atât de mult
În luna mai
De ani,
Dumnezeu cântă la nai
Balade.
Pe garduri înnegrite de vânt și umezeală
Stau înfipți în umbre,corbii
Și pălăvrăgeala ciorii
Îmi tulbură seninul din amiază,
Când ciripește o albă rază
Ivită dintre norii spulberați de tine.
De lene trupul mi se așază
Și mă țin, picurii de ploaie,atât de trează.
Pe gardurile de verbină
Înșiruiesc cuvinte goale,
Și tu mi te așezi în poală
Și inima de tine mi-este plină.
Cu patimă te înfășor
Și în amiază te adorm
Pulbere de soc în palmă îți torn
Și Dumnezeu cântă din nai
Cu părul său lung și bălai
Iar eu te înfășor
Ca pe-un odor
Și îți sărut gândul și visul
Și îți măsor și necuprinsul.
În ani ,îți dau iubirea mea
Și-n mai e iarăși vreme rea.
Și îți promit că o să mă târguiesc, la târg,
O trompetă să-i dăruiesc
Lui Dumnezeu să sufle în ea
Că poate-n mai va fi și nea.
Sau mai degrabă mă socot
Sa-i cumpăr un acordeon
Cu burduful verde și greu
Să nu fie și mai rău.
Dar tu,
Îmi spui :Iubita mea
Țambale îi vei cumpăra
Țambale albe,lucitoare
Și atunci va fi și mult soare
Și corbii se vor întrista
Că-n umbră ei s-or așeza
Și ciorile vor rătăci în noapte și în zi
Căci tu, mereu mă vei iubi,
În luna mai
Și-n lunile din toată lumea și vom cânta,
Cu Dumnezeu
Cu îngerii
Și luna!
,,Azi am fost la piața de îngeri,
Era închis”.
Mă uitam în sufletul tău, era trist!
Te-am luat de mână ca pe unul pierdut de vedere, pierdut de ochi și te-am dus la piața de flori,
Să-ți aleg maci roșii să ți-i pun pe brațul stâng, să te înfășor, să te ferească de deochi.
Nu eram decât noi, noi doi și-o florăreasă bătrână cu dinții albi de lapte de stână.
Tu simțeai mirosul de azalee și trandafiri pocniți , eu mă uitam după ceilalți care nu erau , și-i știam atât de grăbiți , să planifice concediile plătite în avans de anul trecut, să-și amâne programările la fitness și dans, și numai au astfel timp și soare să vină în piața de flori să cumpere culoare să o pună în viața lor.Dar mâine dragul meu după rapel sau altă vaccinare, sau imunizare îți promit că vom merge din nou la piața de îngeri,
Poate peste noapte unul din ei se trezește și numai plânge!
Gàndește-te că în curând voi împlini 53 de ani
Într-o zi cu soare călător cu nume de rai,
Gândește-te că poate nu voi mai fi,
Sau voi rătăci pe alte vieți sau planete cântând din nai .
De aceea mă așez hotărâtă și fumez țigara pufâind și înjurând ,
Mirându-mă de prima clipă a ovulului fecundat și plăpând, savurând norișorii de fum ce se imprimă în pereți și plămân, plămânul meu stâng mare și nebun.
Gândește-te că ar fi cazul să mă fac blondă, sau să-mi șuvitez părul și sufletul pe alocuri alb,
Să-mi fac o rotondă drăguță în privat.
Sau mă voi aplatiza în ultima celulă sau voi fi nou embrion,
Pus în albastră capsulă și trimis în constelația Orion.
Și-am să cresc în anii ce vin, cu un alt suflet naiv de copil,
Și-or să-mi apară sâni de femeie , de piatră din care vei aprinde prima scânteie,
Și trup ciufut în îmbrățișarea ta, și himenul rupt și supt cu parfum de acadea.
Și am să vă iubesc din nou pe voi iubiții mei avuți ( în alte ore), și apoi în drumul de întoarcere înapoi , am să mă întind pe iarbă și desculț,
Sufletul va alerga în linie dreaptă ,(iubindu-se pe sine de astă dată)în maratonul vieții , nemairatând linia de sosire , vopsită cu iubire, multă iubire!
Lazăr Elena 