În a treia zi de aprilie, pocnesc cireșii de atâta alb și roz, gândul meu zboară înspre tine cu susul în jos scuturând mireasma zilelor de mâine.
Privesc în anii care îmi stau în umbră, la a ta rădăcină, care
Zburdă, aleargă în trup și-i întreb sfioasă și voioasă,
Oare vântul cald să fie de vină,
Oare întinderea nesfârșită a cocorilor rătăciți în drumul spre casă,
Oare iubirea ce se revarsă din tine și-ți apasă de atâta timp pe tâmplă de mă lovește de fiecare dată migrena și-n fața sufletului tău frumos rămân mută și tâmpă.
Oare cuvintele rămase în tine,
Le porți și le ascunzi în tot ce vine,
Oare, ceea ce n-ai spus niciodată, răbdarea ta nesfârșită și întinsă ca marea,
Oare luna pe care o privești, sigur te iubește și o iubești îți va asculta și-mi va asculta chemarea?
Oare aș putea cireșii în foc care pocnesc de alb și roz de mă fac să mă întorc de fiecare dată să-i privesc, să ți-i trimit pe un nor să te-nvăluie cu mireasma lor, să fii un cocor care vine mereu acasă să se joace cu mine,sora ta mică, sigur că pot să ți-i trimit …și îi trimit cu vântul cald și cu gândul , mereu, chiar dacă tu nu știi(dar tu sigur știi, doar ești sora mea cea mare și mereu vei fi).
Lazăr Elena 