Celor care purtați pantofi roșii


Pentru că încă sunt tânără
Port pantofi cu tocuri cui
Roșii ,cât mai roșii
Cu dantelă pe gleznă
Furouri negre cu franjuri
Și bustiere imense
În care să încapă și inima ta,
Îmi pun ciorapi de plasă
Și jartiere cu stea,
Și fusta de piele mi-o strâng pe mijlocul scund cu o curea,
Îmi pun și brățări și tinichele ,
Cercei cu pietre mai grele
Și mă plimb agale, și rea,
Pe străzile orașului meu
Invitând la taclale pe cine mai vrea.
Nu-mi pasă că alții îmi aruncă ocheade
Sau fluieră
Sau rânjesc,
Eu tot timpul zâmbesc,
Căci știu că vine o vreme,
Un timp și un an,
În care tu mă vrei îmbrăca cu
Mormanul de haine de pe maidan,
Mă vor strânge și șlapii de casă
Și încheieturile îmi vor scârțâi,
Voi iubi stofa și lâna în locul eșarfei de mătase gri.
Voi sta doar în casă și nu la terasă
Voi bea ceai de sunătoare și tei
In loc de gin tonic cu gheață sau rom,
Îmi voi târâ și un picior,de dor,și plictisită sau sper împăcată o să adorm…
De aceea azi îmi încalț pantofii roșii cu tocuri cui,
Și mă vântur prin lume,hai -hui,
Și nu-mi pasă sau nici n-o să știu
Că o iau razna sau n-o să mai scriu,că o să fiu nevoită să dau declarații sau o să fiu înglobată în neelucidate conspirații,într-un final de carantină târziu.

Desen realizat de Pop Traian Flaviu

Poezie pentru noi femeile

Înainte de toate, am fost fetițe cu codițe din puf de lebădă neagră, Apoi,adolescente cu ochii mari, infinit de mari Cuprinși de multe orizonturi, Apoi, iubite cu inimi în care încăpeau versuri și cârlionții întâilor bărbați. Apoi, am stat și noi puțin întinse în duminica însorită, Ne-am împodobit pântecul cu flori de iasomie, busuioc,trandafir,lauri și mirt, Apoi, ne-am crescut în ani eroii, eroii de poveste, eroii lumii neuitați și Penelopele, Șeherezadele și Mariile sufletului nostru
Am purtat cruciade și războaie, ne-am înmormântat tați și frați. Apoi, când ne-am împlinit rostul Ne-am înveștmântat trupul cu iilee cu amintiri și împliniri. Pe frunte și pe cap ne-am pus broboada de sudoare și iubiri! Cât de frumos am crescut! Cât de măreț și trainic am înălțat! Cât de înalt am crezut! Și am creat și am dat! Dacă nu am fi fost noi pământul ar fi rămas pustiu, tern, rece, sărac, sângele nostru l-a hrănit, sânii noștri albi cu pace l-au alăptat, Norii de primăvară au purtat nucleele țesute de mâna noastră cu ARN și ADN, oasele, mărgele și stele, Mângâiere de vânt în cuvânt. Peste tot! Universul acesta are numele tău de femeie…

Eu la 18 ani

De Mărțișor

La început de martie înverzește colbul din mine zăcut și iubit în iarna dinainte și după pandemie,
Carantinată a fost iubirea,
Parcă a fost luată și ascunsă de lume,
Parcă n-am mai folosit stropitoarea de alamă să ud liliacul din grădină,
Parcă albinele au căutat numai irișii și macii înecați de frică și inima, biata de ea, s-a făcut mică.
La început de martie închin cupa de șampanie în cinstea trecerii unui an prin bejanie, prin litanie, prin smerenia întoarcerii în noi preocupați de alte zidiri, de alte faceri, de alte zămisliri.
Parcă ar îmbrățișa verdele colbului din mine alte trupuri, alte buze ar mângâia, ar striga în ziua ce vine că ajunge, e destul, a fost iarna cea grea.
Că ar trebui să tăiem tufele de trandafiri roșii, lemnoase din cauza bolii și a arșiței și ar trebui plantați alți trandafiri albi și rădăcini de lămâiță.
Că ar trebui ferecat albastrul cerului în ochi și fețele noastre să nu mai fie ascunse sub mască, ferite de deochi,
Ar trebui să ne purtăm gențile prăfuite pe umerașe și fustele scurte pe străzi, prin orașe,
Că ar trebui alb de porumbel să îți pui pe frunți și roșul de iubire din inimi să-l asculți,
Că ar trebui mai ales să fim din nou îndrăgostite și cuminți în noua primăvară care vine
Cu soare în zile și pe degetele noastre inele de rubine!

Pentru mame

Azi le mulțumesc tuturor mamelor din acest univers,
Ele au fost create dintr-un vers, de Dumnezeu într-o zi de martie, de început de martie în mersul Său introspectiv în jurul mărului rămas singur și rănit în eden, costeliv.
Le-a creat din așchia sărită și neoblojită de marea cădere pe pământ,
Și a hotărât să le dăruiască ce e mai sfânt.
Le-a dat răbdarea întinsă cât marea, ascultarea și calmul din ea,
Le-a făcut într-o secundă doctori în filosofie, pedagogie, știință, matematică, în artă,
Doctori în boli văzute și nevăzute, știute și neștiute,
Le-a făcut mari maeștri în certurile necontenite și disputele dintre noi copiii și frați, iubite, iubiți, soții, soți, amante și tați,
Le-a făcut croitorese, banchere, coafeze, contabile, profesoare de pian și de dans.
Trebuie să recunoaștem că mamele știu să facă de toate,
Până și timpul mama îl imparte; o secundă pentru ea, iar celelate le triplează, le ritmează pentru noi în viața din ea.
Ce îi ceri unei mame și nu îți poate da?
Ce întrebări îi pui unei mame și nu găsește răspuns?
Iar în inima ei stă ascuns și păstrat cel mai mare dar ce ne-a fost dat: iubirea nesecată, neschimbată și mereu trează și vie.
Le mulțumesc tuturor mamelor din univers, azi pentru această iubire care ne-a dat-o nouă, vouă, ție, lui, ei, mie!

Jardin de Luxembourg, Paris

De Dragobete

De Dragobete păsările își aleg perechea pe viață, ziua se sparge în cristale de gheață,
Susură iubirea pe buzele mele,
Liniștea sărutului te-nvăluie în taină, în primăvara ce vine,
Eu te-am ales demult, să-mi fii secundă și anotimp,
Să-mi fii pântec în care rodește sămânța în timp,
Să-mi fii scut în fața dușmanilor văzuți și nevăzuți,
Mâna ta mă apără, mâna ta mă hrănește,
Eu sunt pasărea care iubește și de atâta dragoste își scutură penele și-și face cuibul în văzduh din oasele îngerilor și din ochii lor de mărgele,
Eu sunt pasărea ce arde de dragostea ta, pierzându-se in stele!

Timisoara, Piata Operei

Melancolic și de dor

Azi îmi răsfir mărgelele de sticlă de Murano pe degete
Mătănii de curcubee
De iubire peste Mediterană
Sticlă albastră diafană
Irizații de marmură și argint
Mărgelele îmi străpung unghiile și carnea
Ca și cum m-ar crucifica
Și-ar da din învierea mea
Viață insulei,Veneției i-aș da din iubirea mea,
Păcatele mele
Spălate
Adultere
Uitate
Iertate
Și grele.
Cuiele
Cu care mă pironiți
Rogu-vă trimiteți-le
acasă
Copiiilor mei,
Iubitului meu,
Legate cu fire de mătase
Moștenire peste ani și zile
Amintire a trecerii mele pe aici!

Veneția, acuarelă realizată de pictorul Nicolae Iorga

De dragoste

Astăzi vă spun că în dragoste e permis orice,
În dragoste te poți transforma în ce vrei tu, mai ales atunci când alergi cu sufletul la gură căutând urmele pașilor lăsați de dragoste în viață ca o arsură,
Sărutul dat de ea, dragostea, sărut cald, aburind, clocotit pe față, răsfirarea degetelor ei adânc încrustată în trup de dimineață (trebuie să recunoaștem că fără de ea noi nu putem trăi) de aceea vă îndemn:
Ca o hienă să vă aruncați în vâltoarea îmbrățișării,
Să vă jupuiți de toate pieile râncede de pe voi, să fiți șoim, să fiți îmbelșugate ploi,
Să vă transformați în vultur, în bufniță albă, să zburați în înalt, cât mai în înalt,
În mare să scalzi iubirea,
Crustaceu sau delfin să fii,
Pe munte să crești, stejar, ulm sau pin,
În dragoste poți fi baloansar, poți fi nea cu care să acoperi inima ta,
Poți fi șal de mătase sau ac de cravată,
Butonii de argint de la cămașă,
Colonii de termite incolore și oarbe,
Să devori, să zbori, să te îngropi, să nu mori,
Poți fi nava de croazieră ce așteaptă în port,
Elicopterul cu elice în formă de stea,
Submarin sau templu budhist, o mărgea,
Marele zid chinezesc, să fii și tu văzut de pe lună,
Palton, umbrelă, șoșon sau curea,
Măslin, iasomie, gardenie sau liliac,
Broasca râioasă cu pistruii de lac,
Poți fi orice în dragostea ta,
Margaretă, trompetă,
Cizmea sau floare de mac, greier bosumflat sau arac,
În dragoste ești oricum puțin sau mai mult din toate acestea, nu te plictisești, nu plângi sau plângi, zâmbești sau rănești, cânți sau urli, privești, pentru că în dragoste, numai în dragoste trăiești!

De februarie și iubire


Mută-te-n mine iubire,
E bine aici, te voi sluji,
Te voi cânta, te voi ara, te voi îngriji,
Semințe multe îți voi da,
Și apă și pâine.
Mută-te-n mine iubire,
Nu mai căuta loc cu chirie,
Cei mulți și avari îți vor cere simbrie,
Și taleri de aur și arginți,
Pe mine știu că nu ai să mă mai minți,
Te prețuiesc acum mai mult ca niciodată,
Te pun la loc de cinste și în casă,
Și în grădina mea cu flori
Să stai și să visezi până în zori
Și soarele să îți sărute fața.
Fii ca o pasăre, ce-și caută cuib
Și -n zborul ei, e lungul gând
Și timpul îl măsoară-n cer
Cu aripile-ntinse în mister
Și penele ca semne ni le lasă.
Mută-te iubire în mine,
Ești acasă!

Poezie despre spatele meu

Pe spatele meu,rahitic în tinerețe,
Am purtat cuvinte răzlețe
Adunate , trunchiate,reflexii ale minții de femeie,
De început de femeie.
Semne mi-au rămas de atunci
Între omoplați și vertebre,
Indicatoare tăcute pentru iubiții mei
Care de fiecare dată când mă dezbrăcau
Mă întrebau ,dacă, nu am îmbătrânit prea devreme?
Spatele meu va purta mereu urme de scriere cuneiformă ,
Diformă,prin lume
La muncă,zi de zi , la piață ,
Prin muzee, pe plajă, în viață,spatele meu va purta asemenea lui Atlas urmele de cer și pământ rămase ca niște storuri de mătase trase și roase pe ferestrele timpului și a gândului din voi!

Desen realizat de Pop Traian Flaviu

A doua poezie despre părul meu


Părul meu s-a decolorat de soare,
De durerile facerii
În aprilie
În februarie,
De multă tăcere, mută,
Să-l vopsesc cu cenușă
Sau cu răcoare?
Părul meu s-a subțiat
(De parcă aș fi avut vreodată păr bogat)
De atâta plâns,
De atâta pieptănat, zilele,
Să-l tund periuță ,
Sau să-mi fac chelie
Plină de poezie
În noua mea chilie de măicuță?
Părul meu a căzut de tot,
Copt,
Meteorit spulberat în univers
Fără vers,
Obosit de atâta mers pe pământ.
Păsările migratoare au adus sfoară , sărmă ruginită și plumb
Și-au făcut cuib
Pe capul meu lucitor și gol,
Să-mi pun perucă, oare?
Părul meu ia în considerație ,
Cu grație,cele trei variante enumerate mai sus,
Dar descopăr uimită
Că a început să-mi răsară puf!
O fi puf de om,
O fi puf de copil,
Puf de femeie
Sau altfel de puf?
Mă transform
În nor,
Mare,
Zbor,
Râmă,
Lipitoare,
Zână,
Ciocănitoare,
Lună plină,
Sau pom roditor
În grădină,
În prima grădină!

Tablou din colecția proprie, autor anonim