Iar cine știe să audă cum strigă pământul din care se înalță tulbure macii
Și vântul cum șuieră în surdină
În înaltul de puf al cerului
Învață și ține minte pentru totdeauna
Iubirea.
Și cine e surd la trudeala țărânii
La lupta ei de a nu ascunde cenușa
Izvorâtă din tainicele inimi și oase
Mai are multe de auzit și răzbate
E o lume atât de departe
Și minunile ni se arată mereu
Sibilinica și aspra lumină
Să o purtăm și să ne fie pază.
Ce am mai lăsat din toamnă
Puțin soare pătat de ceața galbenă și subțire ca o coajă de ceapă uitată pe marginea grădinii
Păsări străvezii și înfometate de vară
Alungate în seară de frigul încă îngăduitor
Îmbrățișări cuvinte scrise cu buzele pe trupul iubitului
Ca să nu uite cât de mult îl iubesc
Și multe amintiri din alte anotimpuri
Pe care le împrăștiem peste tot în noi în casele noastre în orașele noastre
În copiii noștri
Sau în copiii pe care nu îi vom avea niciodată
Ce nu vom lăsa din toamnă să plece niciodată
Va fi pentru fiecare alte îmbrățișări alte cuvinte alte săruturi fierbinți de plăcere sau reci de ploaie
Vor fi urmele noastre rămase peste tot pe unde am umblat și vom rămâne mereu
Urmele noastre nu le vom lăsa niciodată
Toamna se va împodobi cu ele ca să fie mai frumoasă mai bogată
Va purta întotdeauna această comoară cu ea
Putem avea o imagine pentru fiecare secundă
O față pentru fiecare secundă
Un cuvânt sau o singură consoană sau vocală pentru fiecare clipă
Sau o singură tăcere și iubire pentru viața toată
Dar sunt ale noastre și ne aparțin!
Cât de perfect este timpul în mișcarea sa,
Le cuprinde pe toate
Tocmai de aceea îmi închipui inima ca și pe un timp
Cu zile senine și nopți albastre de vară
În care se zbat pescărușii albi pentru a putea ciupi puțin din măreție înainte de a veni dimineața.
Secundele scurte, exact cât ai rosti o vocală, sunt liniile mici și roșii pe care anatomiștii le numesc artere
Dar sunt atât de neprețuite,
Iar venele sunt atât de fierbinți,
Mari, mici,rotunde așa, ca și, o, oră,
Iar atriile și ventriculele sunt săptămâni, luni,ani,
Se fac tot mai bătrâne
Dar adună avide tot ce inima ar putea spune sau ar măsura viețile noastre.
Eu le-aș sugera antropologilor, arheologilor să caute inimi,
Să sape adânc în ele,ar cunoaște poate,mult mai multe despre oameni
Iar istoria ar rescri-o,
Ar spune nu era noastră,nu mileniul nostru,inimile lor atât au bătut atât, au făcut, atât de mult au iubit și au scris istorie!
Azi câte se mai întâmplă azi?!
Azi vecina mea casnică sigur va vorbi într-una la telefon
Azi la ora cinci mi s-a stricat vechiul patefon
Cumpărat în piața Mehala cu bani puțini
Puteam să-mi cumpăr la același preț o porție de mici sau un sac de var pentru pomi sau pereți
Tot azi voi sparge doi pitici de ipsos nu ai mei
Și voi fugi fericită
Pentru asta sigur nu voi fi răstignită
Nici pentru păcatul meu josnic de a fugi legal de oamenii pe care nu îi iubesc
Știu sunt nimicuri care-mi tulbură poezia orelor ce se scurg
Așa cum se scurge zerul din brânza dulce strânsă într-un alb tifon
Și tot azi poate îmi voi cumpăra un alt patefon
Nu are importanță cât costă acum
Îi voi spune răspicat vecinei să nu mai vorbească la telefon ducă-se-n morții m… în casă să poarte discuții private
Voi face cadou doi pitici de piatră cu barba lungă și cârlionțată unor necunoscuți
Și voi cădea din nou in păcate
Pentru că VREAU să umblu în raiul de sus desculță cu îngerul meu și el desculț
Nu îl las să plece
De ce?
Pentru că cel mai tare pe lumea asta mă enervează pantofii care mă strâng
Iubirile ce nu durează
Și oamenii care plâng
Azi!
Și când îmi scufund sufletul în Atlantic
În refluxul în care își scaldă vulcanii iubirea
Și trupul mi-l strânge puternic așa ca o strângere de bărbat tânăr care știe ce vrea
Când inima mea rostește un singur,
un singur nume
Și măslinul adus de acasă se răsfrânge în noapte
Și tu mi te strecori în spate
Lipindu-te de mine ca o pisică albă și grea
Și când îmi intri în creier în ochi în pancreas și în splină
Și ziua de mâine e atât de departe
Și luna ne cuprinde senină
Și vântul ne prinde în rozul și albastrul răsfrânt peste cer
Mă aștern în cuvântul rămas cel din urmă
Și tac
Și visez
Și nu te mai chem
Și nu te mai strig
Și nu te mai știu
Și noi și doar o secundă rămânem agățați în timpul de ieri
Se întâmplă ca uneori oceanul să fie roz
Și cerul să fie roz
Să fie colorate în rozul de fericire
Iar tu să nu știi pe care parte a pământului să alergi
Pe partea de sus
Sau pe partea de jos
De aceea te diseci în două
Și doar inima rămâne smulsă și agățată pe o limbă de pasăre
Ce o poartă peste tot
Arătând-o tuturor
Ca să vadă că încă mai știi să trăiești!
Dar eu pe cine aștept în orașul meu
Noaptea coboară de pe crengile copacilor tăiați din Parcul Libertății
Uitați ca și noi cei tineri care am fost cândva
Pietre ciudate cu miros de alte vieți venite din alte veri din alte seri
Stau cuibărite într-o geometrie perfectă pe care au așezat un tramvai
Ne prindem de mâini și mergem pe șinele imaginare ale fiecăruia din noi
Coborâm în stațiile care ne plac cel mai mult
Sau dacă nu vrem putem rămâne aici în Unirii
Să bem o bere rece sau o cafea decofeinizată cu gust de trup de fată bronzată sau chiar putem să nu facem nimic
Să stăm doar îmbrățișați eu sprijinindu-mă în tăietura adâncă a claviculei tale
Și să visăm să visăm la copacii tăiați uitați când noaptea coboară
Nopți după nopți
Ani după ani așteptând
Ascultând gândurile venite din inimile orașului meu !
Nu am rostit demult un poem de dragoste
Pentru că nu găsesc suficiente cuvinte
Și totuși e atât de simplu
Privindu-ți încheietura mâinii adâncită în pietrele negre de lavă
Imagine dragă sădită în mine ca și toate apusurile din serile mele care au fost și care or să vină
Nu am găsit consoanele potrivite care să se lege de vocalele gâlgâite pe care le șoptesc atunci când te privesc cum mă privești
Dar știm amândoi că nici un poem de dragoste nu poate fi perfect niciodată
Oricât demult ne-am dori
Întodeauna va fi ceva sau cineva care îl va întrerupe care-l va rupe sau sfâșia în alte forme scrise sau nescrise din alte limbi nevorbite pe care noi nu le vom glăsui niciodată!
Îmi amintesc cum îmi puneai fața lipită de fruntea ta
Ca să îți netezesc ridurile așternute prea devreme
Din prea multă mângâiere
Acum chipul meu se lipește de pereții albi ai sufletului ca un melc lipicios ce nu-l pot desprinde de pe tijele de yuca,
Îmi amintesc cum îți lipeai palma răsfirată pe sânul meu stâng și-mi strângeai inima atât de tare că îmi venea să plâng
Acum inima mea își încetinește ritmul alergării prin viață a obosit
Poate adoarme,
Îmi amintesc cum îți puneai pumnul rotund pe pântecul meu dedesubtul ombilicului și-l apăsai străduindu-te să pătrunzi cât mai adânc în măruntaiele și-n vintrele mele
Tremurând insistând
Poate vei descoperi mai mult decât ai avut parte
Acum mă lățesc ca o ceapă galbenă și strivesc orice ar putea să mă atingă
Rănesc orice cuvânt orice gând orice vlăstar tânăr sau năvod ce ar putea să mă prindă,
Îmi amintesc, dar câte Doamne îmi mai amintesc și-mi doresc
Ca amintirea să continue,
Chiar dacă, creierul mi-este îmbâcsit de amintiri neprețuite și…
Chiar dacă numai suntem tineri vreau și vreau noi amintiri despre noi despre mine!
Lazăr Elena 