Când îngerii pleacă pentru totdeauna
Apar zăpezile
Și acoperă urmele noastre și ale lor
Crezi iubitule că ai putea să mă săruți atât de fierbinte
Încât albul zăpezii să se topească în arșița buzelor noastre și să fie mereu vară?
Crezi
Autor / elenalazar28
Fericire
Nu am nevoie decât de foarte puțin timp și o grămadă de mărunțișuri ca să fiu fericită
De exemplu să știu că vei fi mereu bine copilul meu
De murmurul apei printre urmele verzi ale pădurii de brad
De un vin aromat cu portocală și scorțișoară sau un ceai cald
De o carte cu file moi și miros de știți voi de carte nouă doar de tine începută și atinsă
Să-ți plimbi degetele pe cuvintele ei cu emoția unei prime întâlniri dar o primă întâlnire de abia pe la 40 sau 50 de ani
Când știi într-adevăr ce vrei
Și de o liniște de iarnă nepătrunsă cum numai iarna poate fi
Nesfârșită în zi
Nemaiterminându-se în nopți
Și poate sau nu poate sigur de voi oameni toți
Laolaltă cu inimile voastre
Cu toate inimile voastre pregătite pentru taină
Pline de mărunțișuri și fericire ca și inima mea!
După sau reeditare Manuel Bandeira
Fii ca cerul care ne acoperă cu norii albi de lumină
Și ne aduce somnul din noapte
Legănându-ne pe aripi de stele
Și ziua ne cuprinde cu al soarelui mângâiere
Iar dacă cerul se îmbracă cu negri nori
Alungă-i tu cu puterea dragostei
Dragostea poate cuprinde totul
Chiar și nesfârșirea
Chiar și adâncurile morții.
Gânduri vise speranțe
Bărbatului de lângă tine să nu-i spui niciodată adevărul nici măcar ce visezi noaptea
Nu e normal!
Ba da! Dar celorlalți bărbați care nu sunt cu mine?
Asta nu mai știu
Încearcă!
Și nu am încercat!
Respect normele de azi ale unei relații
În care eu îi spun tot
Pentru că trebuie să mă adore și când am tenesme crize de neveste perioada aia știi tu bufeurile rateurile migrenele dilemele fața mea angelică și trupul meu mirosind a ciocolată când ies din vana care încă îmi păstrează formele de peste zi formele mele de alergătoare sau de pisică leneșă
Trebuie trebuie spus totul
Altfel pentru ce mai conviețuim împreună!
Dar el? El spune tot? Asta nu știu!? Dar mai am încă o viață în care pot afla!
Uneori
Nici măcar nu mai știu dacă mă iubești
Uneori ne mișcăm prin casă ca două obiecte
Pe care nu știm unde să le așezăm
Pe pervazul verde al ferestrei
Sau pe tăblia albă de masă
Uneori ne strângem atât de nebunește unul în celălalt de parcă am fi din nou doi adolescenți care se ating ori de câte ori se gândesc unul la celălalt
Și o repetăm cu o insistență de netăgăduit mereu mereu
Uneori cineva își aduce aminte de tine și mă întreabă timid cum o mai duci? ce faci? ești bine?
Și habar nu am ce să-i răspund pentru că nu știu ce ai făcut azi dacă ai dormit dacă ți-a fost măcar o secundă dor de mine
Și atunci improvizez improvizez cu o nonșalanță despre iubire despre starea de uimire
Și rostesc: O, da, e absolut totul perfect, e sănătos, e vesel, nu e abătut , sigur încă e îndrăgostit, încă mai stăm eu cu el, el cu el și da cred că și el cu mine.
Uneori încă poate ne mai iubim.
România
Trebuie să-ți iubești țara
Trebuie să-ți iubești casa
Osul din care osul tău a fost făcut
Grâul secara din care s-a plămădit pâinea cu care ai crescut
E imperios să-ți iubești cuvântul cu care rostești gândul cu care gândești
Pentru că tu trăiești românește oricât te-ai ascunde în lume
Și mama ta și tatăl tău te strigă pe nume
Tot românește
Și de născut te naști român și primul țipăt se aude românește te vei juca vei învăța te vei îndrăgosti tot românește vei fi părinte și bunic cu sfaturi dulci tot românești
Pentru că tu oriunde ai fi ești tot român și
Vei trăi tot românește
Și când vei fi vreodată singur
Vei plânge lacrimi românești
Pentru că ochii tăi inima ta mâinile tale tălpile tale
Vor jeli vor doini vor pribegi vor hori le va fi dor
Tot românește
Roșu de mor
Galben aprins
Albastru nestins
Le vom avea mereu în noi
Și niciodată nu vom uita
Că România e patria ta e patria noastră
România e patria mea!
Și s-a dus
Și s-a dus și toamna
Dezvelită de vântul iubirii
Gonită poate de unul dintre noi
Doi copaci se îmbrățișează pe stradă
Doi nori se sărută aprins și ne ninge
Două galaxii apar pentru prima dată din nemărginirea spațiului
Două stele ținându-se de mână pentru ultima oară se sting
Și s-a dus toamna
Și te ating
Ca și cum te-aș cunoaște de-abia acum!
Nimeni
Nimeni nu ne-a învățat cum să iubim
Nimeni nu știe despre iubire
Pentru că atunci când se îndrăgostește nimeni nu mai știe nimic
Ar trebui să fie o ecuație perfectă în îndrăgosteală
Dar nu există nici o logică
Nu există decât propoziții scurte foarte scurte cu verbe
De tipul: trăiesc mor urlu zburd aștept regret iartă-mă sunt
Și atunci de ce și pentru cine s-au inventat atâtea cuvinte?!
Chiar avem
Chiar avem suficientă toamnă pentru noi doi
Ni se așează bruma pe tălpi și le spală ploaia măruntă și rece
Trece încă un rând de păsări pribegite întârziate din cauza iubirii
Cât de curând prima zăpadă va acoperi buzele tale și sărutul meu trebuie să fie atât de fierbinte
Încât să o topească
Să curgă albul de iubire în palmele tale
Și simțeam că avem suficientă toamnă în care să putem privi înapoi cu tandrețe și să vedem acele vise cu imagini strânse în suflet desprinse din colțuri de vară
Cu apusuri calde răsfrânte
Îți amintești acum când mă cuibăresc în brațele tale
Cum le priveam cum mă priveai
Și știam că va sosi o iarnă ce va dori să ne răsfețe!
Iubitule ce mult timp ne-a mai rămas pentru a ne iubi sau tu încă nu știi?!
Ea
Când plouă tu mă uiți
Sau te faci că mă uiți
Eu stau acoperită cu un pled de lână să nu-mi fie frig
Mă ascund și din când în când
Îmi descopăr o mână
Dar tu te faci că nu o vezi
Și atunci când îmi sună telefonul spui
Nu e acasă ea locuiește în toamnă
Și eu am rămas singur și habar nu am să îmi fac un ceai
Nici măcar pliculețele de ceai nu le găsesc
Mereu le schimbă locul
Ca să mi se facă dor de ea
Le-o fi pus pe raftul de sus sau în cutia metalică cu capac de bronz
Nu vreau să o caut să o strig
Ea locuiește în toamnă
Și nici nu știe cât de mult o iubesc
