Iar cine știe să audă cum strigă pământul din care se înalță tulbure macii
Și vântul cum șuieră în surdină
În înaltul de puf al cerului
Învață și ține minte pentru totdeauna
Iubirea.
Și cine e surd la trudeala țărânii
La lupta ei de a nu ascunde cenușa
Izvorâtă din tainicele inimi și oase
Mai are multe de auzit și răzbate
E o lume atât de departe
Și minunile ni se arată mereu
Sibilinica și aspra lumină
Să o purtăm și să ne fie pază.
Nu știu care din noi va pleca primul
Sau vom pătrunde în lumea cealaltă împreună aşa cum ne ducem în vacanțe.
De data aceasta ne vom lua doar bilet dus, e și mai ieftin,
Vom avea locurile unul lângă altul,
Nu vom avea valize sau cufere sau poşete sau rucsacuri
În care mai tot timpul înghesuim medicamente pt răul de mare, de înălțime, pentru hipertensiune sau colici,
Calmante și antiinflamatoare.
Eu întotdeauna îmi pun musai o carte
De parcă aș mai citi acolo!
Dar mai ştii?!
Poate acolo voi
găsi toate cărțile din lume
Şi voi găsi toate secundele în care puteam să fiu fericită
Dar m-am agățat de prea puține iubiri.
Ce faci aici în iarnă?
Boii stau lângă inima ta,
Ochii lor umezi poartă lacrimi după iarba de acasă,
Mieii, stau tăcuți
Niciodată nu vor rosti cuvinte,
Ştiu că vor fi duși la tăiere,
Cuminți îşi coboară privirea fierbinte…
Măcar dacă ar ninge!
Să acopere greșelile străbunilor noștri
Care au uitat să îşi mai ceară iertare de la părinți, de la fii şi fiice
Şi au lăsat sângele să curgă mai departe
Să facă parte din zilele noastre
Și odată cu el au rămas și greșelile…
Voi face același repetiții mereu
Chiar dacă mă închin în altar și încerc să-ți cânt colindul de Crăciun
Pentru că vocea mea nu s-a făcut încă auzită din pântecul mamei
Şi totuși Tu ești aici în iarnă,
Uneori semeni atât de mult cu boii, cu mieii și asinii, cu mierlele și cu vulturii,
Te asemeni în dragoste.
Și eu parcă, încerc să-ți semăn puțin
Mă strădui, dar de cele mai multe ori nu-mi iese
Cum de altfel era de așteptat,
Dar știu că Tu nu mă vei lăsa niciodată pradă tristeții,
Iar eu cred atât de mult asta, încât ți-am pregătit ieslea și în ea am pus viața mea.
Şi ninge și îngerii mei cântă colindul cel alb,
Cel luminat, colindul de nuntă și de iernat,
Cel tainic și mare și roșu și cald
Și noi toți suntem îngeri deodată pe pământ și-n înalt.
Ce am mai lăsat din toamnă
Puțin soare pătat de ceața galbenă și subțire ca o coajă de ceapă uitată pe marginea grădinii
Păsări străvezii și înfometate de vară
Alungate în seară de frigul încă îngăduitor
Îmbrățișări cuvinte scrise cu buzele pe trupul iubitului
Ca să nu uite cât de mult îl iubesc
Și multe amintiri din alte anotimpuri
Pe care le împrăștiem peste tot în noi în casele noastre în orașele noastre
În copiii noștri
Sau în copiii pe care nu îi vom avea niciodată
Ce nu vom lăsa din toamnă să plece niciodată
Va fi pentru fiecare alte îmbrățișări alte cuvinte alte săruturi fierbinți de plăcere sau reci de ploaie
Vor fi urmele noastre rămase peste tot pe unde am umblat și vom rămâne mereu
Urmele noastre nu le vom lăsa niciodată
Toamna se va împodobi cu ele ca să fie mai frumoasă mai bogată
Va purta întotdeauna această comoară cu ea
După ce și-a desăvârșit creația Dumnezeu a privit înăuntrul omului nedumirit
Parcă îi lipsește ceva
Îngerii l-au aprobat
Așa este
Îi lipsește inima.
Și atunci înainte de a-și savura cafeaua duminică dimineața a suflat a respirat mirat și atât de minunat cum numai El știe să respire a împrăștiat ceața
Din toamna minunată a noului an de facere
Și-n cele trei ceasuri din cele multe ce aveau să vină de atunci încolo
S-a uitat la cer a privit fulgerul și l-a împlântat sub formă de patru spații realizând un grafitti genial
A trimis mările albastre și a înflorit macii purpurii și arțarii bogați
De-a făcut arterele și limfa și venele dar,
Fiecare înger vroia să-și împrumute codul genetic inimii
Cei galbeni i-au dat din puful păpădiei
Să fie ușoară
Cei gri i-au dat sinapsele
Cei de aramă i-au stabilit impulsurile electrice
Cei mai înalți i-au preconizat ritmul
Sinusal curat netulburat decât de vreme supărare sau iubire
Îngerii roz i-au împrumutat rozul fericirii
Iar pe cei albi i-a trimis să vegheze și să repare să aline durerea și suferința inimii iar ei sunt printre noi și văd cel mai bine pentru că ei au ochi peste tot să poată privi în adâncul celei care ne ține în viață: ochi albaștrii verzi cenușii sau negrii
Sau ochi izvorâți din bruma castanelor
Ei se numesc: ………..
Luca Dan Adina Petru Mirela Simina Horea Mihai Cozma Andrei Maria Ioana Elena Constantin Simona Olga Gabriel Alexandru Ramona Gheorghe Alina Anda Claudia Mihaela Diana Ana Adrian….. și pentru cei care nu știu încă îi găsiți la IBCV Timișoara str.Gheorghe Adam nr.13 A.❤️💙
Oricum suntem uitați în noapte
Nu vă mai puneți întrebări de genul: oare se știe de mine?
Cineva își aduce aminte să întrerupă stelele în mersul lor halucinant
Punându-le piedică
Doar e întuneric
Și nimeni nu vede când îmi întind piciorul și glezna îmi scârțâie a durere și a iarbă arsă încinsă
Până și amanții trag un pui de somn
Și vibrații de iubire și patos de nicăieri se simt
Dar tot a uitare, a uitare
Miroase și pielea mea umezită de buzele tale
Și tot a uitare va rămâne piciorul întins și glezna răsucită încercând să schimbe ceva în noapte
Așa că numai puneți întrebări
acum, în ora și inima voastră.
Tu auzi cum urlă epiderma mea jupuită de soarele din mai
Ce mai stai?
Nu există o prioritate în eterna ta etate
Mai mare decât aceea de a o săruta
Mi se zbârcește pielea sub ploaia sărutului tău
De-ar dura acesta o eternitate
Dar tu îmi șoptești: asta nu se poate
Nu am cum să te sărut mereu
Trebuie să merg zilnic la job
Nu am timp să mă joc
Cu trupul tău
Trebuie să tund iarba cea verde și crudă
Să schimb prizele arse de trudă
Să programez vacanțe și verificări la centrala de gaz
Știu iubita mea tu mereu arzi?!
Se apropie vara roșie galbenă grea
Cu miros și gust de in subțire și alb de pepene dulce și cald
Cu auz și strigăt de ocean
Cu mers furișat pe maidan
Cu urme de scoici de stele și munți
Și-o să te iubesc mult
N-o să mă satur de tine
N-o să-mi ajungi
Voi fi mereu însetat și flămând
Te voi săruta pătimaș oriunde oricând.
O să aranjez doar un colț al nostru iubitule în lumea aceasta
Nu, nu lângă pereții casei noastre
Ei nu ne mai aparțin vor rămâne copiiilor noștri
Acel colț va fi un solz de cer sau un curmal îndrăzneț care se înalță în deșert sau o buză de fântână poleită cu lună
Tu trebuie doar să alegi
Iar eu îl voi împodobi cu strângerile noastre de mână
Ceilalți vor privi și vor rămâne perplecși pentru că acei dintre ei care au iubit și iubesc mult vor recunoaște locul ca fiind al lor!
Când deschid ochii a întrebări dimineața
Tu ești răspunsul pe care-l mângâie luna înainte de a ne spune ,,pe mâine”
Și cotrobăi în mine și caut diacritice neologisme jargoane de genul ce mi-aș băga… și nu găsesc decât un singur semn
Punctul îndrăzneț care pune capăt vorbirii…
Tu îți rezemi mâinile pe inima mea mea și-mi arăți
Că indiferent câte rotații ar avea pământul
Vei îmbătrâni alături de mine
Punct!
Și apare dintr-odată o nouă zi
Nespus de minunată
Caldă și afemeiată de parcă noi nu am mai fi.
Eu nu plâng în fiecare zi
De aceea mâna mea stângă e oloagă
Nu mă pot folosi întotdeauna de ea
Uneori când lacrimile coboară din inima mea stângă
Îmi înfig mâna neputincioasă și-i dau din puterea mâinii drepte în tufele de trandafiri
Ca să adun melcii sticloși și livizi
Iar tot uneori mă rănesc în spinii calzi
Și până îmi trec rănile răspund la întrebări de genul:
Nu, nu m-a zgâriat pisica
Am avut doar o cockeriță cu ochi de alună
Nu plâng încă
Nu vă infectez
Sigur în fiecare secundă visez
Altfel nu ar înflori trandafirii…
Lazăr Elena 