Și eu ce pot să spun despre acest iulie nebun
Care arde precum inima mea ardea
Ardea demult cândva
Se perindă pe cer un soare încins
Peste trupul meu lat și întins
Mă frige cu răsuflarea lui
Mă mistuie încet încet
Mi-au mai rămas nearși ochii verzi căprui
Holbându-se la oameni și timp
Alunecă tiptil printre ei
Privând cu mirare alergătura haotică de azi și de ieri
Pentru ce se grăbesc atât și unde? mă întreabă îngerul meu
Cine de cine fuge mereu și mereu?!
Nu știu îngere nu știu
Noi doi rămânem pe loc aici în acest iulie nebun
Și privim
Cum arșița mistuie totul case caldarâm
Și iubirile ard dar nu se preschimbă în fum!

Cum se mai sting mamele noastre
Fără să ne ceară voie nouă fără ca măcar să ne spună un cuvânt de rămas bun
Sau poate l-au șoptit sau strigat în durere în vânt
Cum se mai fac ele mici atât de mici ca niște furnici care trebăluiesc și dincolo în moarte
De parcă rufele ar trebui spălate și mai departe
Și îngerii șomeri acum și ei fără de ele ar trebui hrăniți cu zacuscă și lapte și miere
Cum se schimbă culoarea pomeților îngustați de boală și bătrânețe
De parcă doar marea de acum înainte le va da binețe
Și ochii lor vor rămâne închiși
Nu mai vor să ne privească cu tristețe
Nu vor să mai știe de plâns
Mâinile împreunate a iertare
Cui să le-o ceară și de ce?
Când toate zilele lor le-au petrecut în răbdare
Mamele noastre nu mai vor să rămână lângă noi
Dar le vom purta în inimi mereu
Le vom știi cu sufletul greu
Și o parte din el ne va mângâia
Așa cum cu gândul cu vorba în viață o făcea
Pentru că fiecare zi a lor era grijă iubire bucurie pentru copii
Săvârșite în tăcere
Cum ni se duc mamele noastre stingher în cer
Și ne lasă
Și nu ne mai spune nimeni
Copilul meu vino acasă!