De duminică:

Duminica nu facem nimic

Stăm tolăniți pe dușumea

Fumăm din pipă sau din narghilea

Mâncăm șerbet sau înghețată

Sau o lăsăm pe altădată

Sorbim putină limonadă

De mentă verde sau ghimbir

Privim păianjenul cel negru

Cum țese încet încă un fir

Deschidem o umbrelă, două

Sau un șezlong până la nouă

Mai învârtim pe jar friptura

Și punem în pahare băutura

– Vrei o cireașă, o măslină?

Mă întind molatică spre tine

Îți fac cu ochiul drept ocheade

Că poate ai să mă întinzi pe spate

Dar, tu, nu

Mai hotărât ca niciodată

Îmi spui:

Îi așteptăm pe mama și pe tata la prânz

Să le servim salata

Și pieptul sec de pui gătit în vin

Și un cartof cu urdă plin

Că doar nu au colesteroale

Și mai adună, scumpi de pe masă

Sticlele de sifon ce sunt mai goale!

Și mă ridic cu nonșalanță

Și parcă mi-e puțin și greață

Mă uit în ciobul de oglindă…

A apărut un rid pe față

Și strâng în pumni telecomanda și-mi leg de gleznă

Iar sandaua

Oftez stingher și mă întreb:

O fi un Dumnezeu berber

De uită să mai pună și iubire în noi

Sau poate mâine?

Cine știe?

Duminica se numără în doi

Împleticit în iulie

Soarele arde

Vântul mă bate

Și marea îmi prăjește

Sufletul cu artă

În scrum se preface clipa

În val înspumat zbuciumul se duce

Îmi aprind țigara

Ochii mi-i arunc în zarea

Ce-mi aduce liniștea

Până mâine…

Și iar o iau de la capăt

În iulie hoinară

Trupul meu în bronz se toarnă

Cei care mai trăiesc

Își fac bagajele

Și pleacă în vacanță!

Rucsacul meu roșu

Stă aruncat printre stânci

Cete de fete

Cu corp de atlete

Aleargă pe nisipul ud

Oare unde se duc?

Ce n-aș da să fiu una din ele?

Dar sunt pescăruș

Și zbor până sus

Cu gândul meu dus!

La vârsta de 1 an

Priveam nisipul ca pe o întindere nesfârșită

La 7 ani îmi afundam vârfurile degetelor de la picioare

În el

Nisipul, mișel

Care-mi contura înălțarea mea

De rebelă, fidelă!

La 14 ani eram atât de îndrăgostită

Lumea mea onirică era desăvârșită în creație

Nisipul era adorație

Magie

Mister!

La 21 de ani îmi târam rochia de mireasă

Nu mai știam

Dacă era albă

Sau împrumutase

Griul de cânepa al Saharei!

La 28 de ani îmi învățam

Copiii să alerge prin nisip

Erau mici

Și mă străduiam să-l cunoască

Cu ochii lor mari

Ca pe o mană cerească!

La 35, doream să-l pictez cu o altă culoare

Să-i anihilez simțurile

Să sădesc în el o floare!

La 42 de ani

Priveam speriată cum dune albastre

Zideau în jurul meu

Castele sihastre

Care se prăbușeau

Și strigam îngrozită

Că printre ele, eu nu mă zăream!

La 49 de ani

Mă scufundam în oceanul auriu al nisipului

Îmi ascuțeam mirosul, auzul, văzul

Îmi exploram liniștea

Căutând artefacte mumii sau zei pietrificați!

La 56 de ani uitați

Descopeream cu uimire și candoare

Că într-adevăr în nisip

Crescuse o floare!

La 63 încă mai adunam buruieni imaginare

Răsărite în jurul creației mele

Ca ciupercile după ploaie

Și făceam ordine în timp

Pentru ca, la 70 să reușesc să rodesc o grădină

Cu trandafiri și hortensii roz

Plină de lumină!

Iar la 77 cu bețe de bambus subțiri

Să desenez mantre, să știu

Ca mai apoi, poate

La 84 sau 91 sau 98

Când totul e copt,

Că o să mă întorc,

În burta mamei mele

Înotând în nisip

Mică câte un pic,

Adunând vise și stele

Și ploi peste desertul vieții mele

Și zăpezi și nori

Și lună și soare

Făcând Arizona mai mare!