La vârsta de 1 an
Priveam nisipul ca pe o întindere nesfârșită
La 7 ani îmi afundam vârfurile degetelor de la picioare
În el
Nisipul, mișel
Care-mi contura înălțarea mea
De rebelă, fidelă!
La 14 ani eram atât de îndrăgostită
Lumea mea onirică era desăvârșită în creație
Nisipul era adorație
Magie
Mister!
La 21 de ani îmi târam rochia de mireasă
Nu mai știam
Dacă era albă
Sau împrumutase
Griul de cânepa al Saharei!
La 28 de ani îmi învățam
Copiii să alerge prin nisip
Erau mici
Și mă străduiam să-l cunoască
Cu ochii lor mari
Ca pe o mană cerească!
La 35, doream să-l pictez cu o altă culoare
Să-i anihilez simțurile
Să sădesc în el o floare!
La 42 de ani
Priveam speriată cum dune albastre
Zideau în jurul meu
Castele sihastre
Care se prăbușeau
Și strigam îngrozită
Că printre ele, eu nu mă zăream!
La 49 de ani
Mă scufundam în oceanul auriu al nisipului
Îmi ascuțeam mirosul, auzul, văzul
Îmi exploram liniștea
Căutând artefacte mumii sau zei pietrificați!
La 56 de ani uitați
Descopeream cu uimire și candoare
Că într-adevăr în nisip
Crescuse o floare!
La 63 încă mai adunam buruieni imaginare
Răsărite în jurul creației mele
Ca ciupercile după ploaie
Și făceam ordine în timp
Pentru ca, la 70 să reușesc să rodesc o grădină
Cu trandafiri și hortensii roz
Plină de lumină!
Iar la 77 cu bețe de bambus subțiri
Să desenez mantre, să știu
Ca mai apoi, poate
La 84 sau 91 sau 98
Când totul e copt,
Că o să mă întorc,
În burta mamei mele
Înotând în nisip
Mică câte un pic,
Adunând vise și stele
Și ploi peste desertul vieții mele
Și zăpezi și nori
Și lună și soare
Făcând Arizona mai mare!
Lazăr Elena 