Am fost plecată multe zile într-o țară
Țara bolnavilor de covid,
Țară cu soare arid,
Și cer fără stele,
Credeam că eu sunt singura stea printre stele,
În țara aceea, noi umblam rătăciți cu plămânii sufocați
Fără oxigen,
Cu plămâni pozitivi care gem,
Cu plămâni care cer
Care cer într-una și nu primesc răspuns,
Spuneam că uneori mi-e de ajuns,
Că e destul,
Dar în țara din care plecasem
Erau prietenii mei negativi,
Erau îngerii mei lăsați acasă,
În plâns și speranță,
Care-mi strigau: ,,Nu te lăsa, ești puternică, ai să treci și peste asta!”
Uneori ajungeau la mine frânturi de rugăciune, de bine,
Unele silabe rostite în gând, țipând ,
Promisiuni, amintiri, mesaje, convorbiri.
Parcă plămânul drept mă lăsa,
Iar cel stâng, mă privea cu inima mea
Și inima mea și a voastră negativă mereu se atrăgea,
Și secunda polarizată astfel, se făcu iar de oxigen,
Și azi numai gem,
Și azi trăiesc și iubesc
Și știu că sunt supraviețuitorul acestui pământ,
Că pot să mai strig,să râd și să cânt,
Că sunt Everest!!!