Dă-mi Doamne tăria pietrelor din mare Doar pescărușii grași și guralivi Să-mi mângâie capul cioplit de gânduri boltit Dă-mi Doamne albul nisipului fin în zile Să mă răsfir Să mă spele apele reci Algele să-mi ciugulească arterele verzi Dă Doamne ca trupul meu să aibă miros de briză sărată Puternică caldă curată Dă-mi Doamne să port in loc de inimă far Ce luminează în noapte Visele tulburi visele limpezi Visele lungi Visele toate În care ajung Cei rătăciți și obosiți de căutare Dă-mi Doamne iubire tăcere răbdare…dă-mi ca să dau!
Visul oricărei păsări migratoare este să se întoarcă acasă Dar tu nu te mai întorci acasă Ți-ai construit acolo cuibul Iar puiul tău a învățat acolo să zboare Intenționat într-un târziu îți vei frânge aripile ca să rămâi acolo Și ciocul ți-l vei pune printre pietricele și florile de cireș roz și albe Doar ochii tăi vor citi mereu poezii scrise în limba maternă Și nu-și vor dezlipi retina de dorul pe care-l porți în tine Noi celelalte păsări rămase să visăm aici te mai așteptăm să vii Și în zborul nostru ne străduim să-ți aducem firele verzi de iarbă cu mirosul de acasă Norii calzi de ploaie spini de arici Și roze roșii de sânge Ochii tăi nu vor plânge Inima ta va cuprinde bucuria cu care mereu ne vom întâlni Oriunde vei fi Oriunde vom fi Știu că ne gândim una la cealaltă chiar dacă în timp ne-am vorbit prea puțin Pentru că nu aveam nevoie de cuvinte Eram și suntem prea îndrăgostite de tot ce e frumos și cântă în note pe care doar noi le auzim doar noi le știm și le putem păstra vii și sfinte!
Ce pot să vă spun despre mama mea Că avea ochii albaștri atât de albaștri Că eram mai tot timpul supărată că nu mi-a dat nici măcar o dâră din albastrul lor Că avea un amestec de cuvinte rostite în sârbă maghiară și alte limbi pe care le rostea în absența mea Încât și pentru asta m-am supărat mult mai târziu Că atât de mult mă certa Dar pentru asta nu mă supăram Îmi construiam o lume a mea În care auzeam Cât de frumoasă sunt Cât de pricepută la toate sunt Cât de cuminte sunt😂 Și cât de desteaptă sunt🙈 Și-i mulțumesc pentru asta Că mi-am construit propria mea lume în care ea nu exista ( și m-a iertat pentru asta) Acum când mama mea nu mai există I-aș face loc în gândurile mele secrete dar cu blândețea și înțelepciunea mamei care sunt Pentru că în toată pietrificarea și tristețea cu care m-a crescut Știu că a tremurat și a plâns ca o mamă de teamă că cel mai mic copil s-ar pierde la un moment dat sau ar dispărea de tot Și asta nu mi-ar fi iertat-o!
Mama mea ( copil ) fotografie făcută în Croația locul ei de naștere
La peste 50 de ani te întrebi cum de ai rezistat atât Fără să fii măcar o săptămână depresiv( chiar dacă ai avut una sau două tentative de suicid)🙈 Chiar dacă… n-ai încercat să-ți pui măcar o dată inima în vid Să vezi știe să înoate Așa cum înoată copiii din China pentru a obține medalii olimpice dopați cu substanțe chimice nedectabile la controlul anti-doping( nici tristețea sau pierderea unei clipe unui cuvânt nu e remarcată) Și în acești peste 50 de ani am înghițit atâtea reacții toxice aberații sclipiri minciuni donații Uneori am tremurat mai mult decât trebuia Uneori mai apărea și câte o pală de vânt care-mi lua nenoroacele dar nu mă plâng de ele sunt fericită pentru că mai am două picioare cu care pot zbura și nu sufăr de amputare Chiar dacă În tot acest timp m-am târât ca o omidă și nimeni nu m-a zărit…o omidă care a plutit în derivă chiar dacă părea că are un scop Cu suspine de adolescentă sau aere de divă. Doar acum cu o nonșalanță timidă mă pot transforma în crisalidă Luîndu-te și pe tine iubire să observi tot ce nu ai văzut până acum Și să te înscriu măcar într-o competiție de viață pe care să o duci la final!
Pablo Picasso( Muzeul Picasso Paris fotografie realizată de Lara Nuțu 26.04.2023)
Și când țin în mâni albul păpădiei bătut de ploaie și rămân În târziu cu iluzia că am pierdut atâtea în viață, Cred că nu sunt în lumea aceasta atâtea păpădii ascunse în ceață Pentru câte nu am cunoscut sau nu am știut sau nu am făcut Și pentru că deodată mă simt atât de bătrână și istovită, Las păpădiile pripite, înfipte în iarbă Și mă vâr în pat și trag plapuma de mătase peste cap Și încerc să adorm,de m-ar cuprinde un somn în care am parte doar de vise cu zâne și unicorni, Povești nescrise dar în care totul se termină cu bine ,,și au trăit tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” și-am încălecat pe jumătate de lună ca povestea mea să dăinuie, să rămână…sau un alt final cu pantofii de bal.
Și fotografii stau adunate în mine ca o carte Pe care o vor răsfo-io cei care mă mai vor Sau cei ce n-au știut N-au auzit de mine Și poate primăvara cu gust de liliac Crud și sălbatic Cu flori ce nu mai tac Și amintiri întipărite ascunse pe retină Vor fi mai multe poate În vara care vine Sălbatică cuprinsă de dor și de arșiță Ca un deșert ce crește prin trupuri de dorință Și se întinde în sus și-n jos și-n lat Și-n lungul vieții noastre Dulce și sfânt păcat Poate va rămâne un colț dintr-un clișeu o pată de lumină un ochi în curcubeu Fotografia albă cu umbre și cuvinte Poate zilele toate vor merge înainte Poate în imagini voi apărea doar eu!
Și nu fi sfios când eu te iubesc Așa știu să te miros cu susul în jos Mă strecor ca o hienă pe lângă umărul tău stâng Să pot privi dedesuptul lui Să-l miros să-l descos Să-mi înfig dinții până la os Să-i sorb seva și măduva roasă de timp Și sătulă să pot să te ating Mai jos de rotulă Pe tibia groasă Să-mi știi mângâierea aspră sau de mătase Și mă voi lăsa până sub talpă Strivită și grea Istovită și rea Și mă vei purta și mă vei ține minte Voi fi vie ca durerea de măsea și de dinte!
Iar eu te știam atât de mult pitulat în mine Încât am uitat să te mai strig Poate uneori ți-era frig Și trebuia să te țin în brațe Ca pe un nou născut Să te alăptez și să te mângâi pe frunte Să nu rămâi încruntat Ar fi păcat Se spune că faci riduri de expresie Poate tu nu ai vrut asta Și cu cât mă gândeam mai mult la nevoile tale Cu atât mai mult te vârai pe sub pielea mea La un moment dat mi-a apărut pe brațe fire de păr d-alea tale Și încercam să le ascund Și mă uitam și dedesupt ca nu cumva să-mi crească și o pereche știi tu Sau un falus mic sub subțiori sau pe pântec Nu mă speria acest lucru prea tare Mai mult eram nedumirită ce gel de duș să folosesc Trupul meu mirosea veșnic a transpirație de bărbat De cât de mult mă iubeai Mă doreai Mă aveai Și m-am trezit dintr-o dată singură în primăvară toți din jurul meu plecau sau păstrau distanța Nedumiriți de prezența ta Pentru că ele persoanele cumsecade nu purtau nimic sub epidermă!
Să plouă peste noi cu stele lăptoase albe ca de miei, Mieii tăiați și rupți în două De noi putem privi în ei, Să plouă peste noi cu pietre Mai albe decât apa care curge, Să spele supărările, tristețea, și relele să ni le plângem, Să plouă peste noi cu iarbă, Cu iarbă crudă și trifoi, Să fim toți iazuri lungi, întinse pe care pasc mai buni ca noi, Să plouă și cu suflete de îngeri cu oase albe flori de cireș, Să fim semințe ce se nasc lumină, Să încolțim pe la ferești, Să crească ramuri de cunună Ca Tu să poți să ne privești, Să plouă și cu sori și lună, Să plouă cu ce vrei și ce dorești, Să fim jertfiți și judecați de alt Irod Și prinși în cuie Și să murim și să-nviem frumos… Și ploaia să ne spele-ntr-una Și să ni-l spele pe Hristos, Că n-avem lacrimi ca să-l plângă și n-avem mirul prețios, Să plouă cu cântări de slavă, să plouă cu cuvinte-n rugăciune, pricesne și prohod, să plouă și cu ce nu ne putem spune,să plouă și cu ouă roșii-ncondeiate, Să plouă și cu iezi mieroși, mărunți și grași, Să plouă cu iubire și cu pace,cu liniște și cu arhangheli și cu sfinți, Să plouă cu mamele noastre care așteaptă ca plânsul lor să nu mai fie plâns, Să plouă mult și pe alese, Ca într-un potop de primăvară caldă Să fim toți miri și toți mirese, Să plouă peste noi cu vin și pască, să plouă peste noi cu Paște să fim cu toții Înviere!
La șase ani am primit prima carte O carte roz și mov cu povești japoneze O primisem ca mențiune când terminasem clasa a întâia Pentru mine era o minune Stăteam cuminte și citeam prima oară în gând cine să mă asculte Vocea mea pierea sugrumată în vânt Nu puteam rosti cu o altă voce Pentru că eram un copil cu rahitism cu oxiuri mici și mulți care mă rodeau pe dinăuntru tăcuți Oasele mele creșteau bântuite atât de încet și chinuite Nu eram un copil frumos Nu eram premianta clasei Nu eram copilul dorit Nu aveam cârlionți ca fratele meu și nici ochii albaștri Aveam bretonul lins și ușor ca firele de porumb de mătase Din când în când mă opream din citit Îmi închideam ochii ca-ntr-un vis Și-l rugam pe Dumnezeul meu Să mă ducă în Japonia Să vorbească cu Dumnezeul de acolo să mă primească și să mă ocrotească Și acum în săptămâna mare cu sufletul lipit de spinare Îl rog dacă se mai poate Să mă poarte departe, departe!
Lazăr Elena 