Bărbatului de lângă tine să nu-i spui niciodată adevărul nici măcar ce visezi noaptea Nu e normal! Ba da! Dar celorlalți bărbați care nu sunt cu mine? Asta nu mai știu Încearcă! Și nu am încercat! Respect normele de azi ale unei relații În care eu îi spun tot Pentru că trebuie să mă adore și când am tenesme crize de neveste perioada aia știi tu bufeurile rateurile migrenele dilemele fața mea angelică și trupul meu mirosind a ciocolată când ies din vana care încă îmi păstrează formele de peste zi formele mele de alergătoare sau de pisică leneșă Trebuie trebuie spus totul Altfel pentru ce mai conviețuim împreună! Dar el? El spune tot? Asta nu știu!? Dar mai am încă o viață în care pot afla!
Nici măcar nu mai știu dacă mă iubești Uneori ne mișcăm prin casă ca două obiecte Pe care nu știm unde să le așezăm Pe pervazul verde al ferestrei Sau pe tăblia albă de masă Uneori ne strângem atât de nebunește unul în celălalt de parcă am fi din nou doi adolescenți care se ating ori de câte ori se gândesc unul la celălalt Și o repetăm cu o insistență de netăgăduit mereu mereu Uneori cineva își aduce aminte de tine și mă întreabă timid cum o mai duci? ce faci? ești bine? Și habar nu am ce să-i răspund pentru că nu știu ce ai făcut azi dacă ai dormit dacă ți-a fost măcar o secundă dor de mine Și atunci improvizez improvizez cu o nonșalanță despre iubire despre starea de uimire Și rostesc: O, da, e absolut totul perfect, e sănătos, e vesel, nu e abătut , sigur încă e îndrăgostit, încă mai stăm eu cu el, el cu el și da cred că și el cu mine. Uneori încă poate ne mai iubim.
Trebuie să-ți iubești țara Trebuie să-ți iubești casa Osul din care osul tău a fost făcut Grâul secara din care s-a plămădit pâinea cu care ai crescut E imperios să-ți iubești cuvântul cu care rostești gândul cu care gândești Pentru că tu trăiești românește oricât te-ai ascunde în lume Și mama ta și tatăl tău te strigă pe nume Tot românește Și de născut te naști român și primul țipăt se aude românește te vei juca vei învăța te vei îndrăgosti tot românește vei fi părinte și bunic cu sfaturi dulci tot românești Pentru că tu oriunde ai fi ești tot român și Vei trăi tot românește Și când vei fi vreodată singur Vei plânge lacrimi românești Pentru că ochii tăi inima ta mâinile tale tălpile tale Vor jeli vor doini vor pribegi vor hori le va fi dor Tot românește Roșu de mor Galben aprins Albastru nestins Le vom avea mereu în noi Și niciodată nu vom uita Că România e patria ta e patria noastră
România e patria mea!
Dana Indru interpretă de muzică populară bănățeană:,,Să cânt..așa mă mă simt că viața-i cântec pentru mine.”
Și s-a dus și toamna Dezvelită de vântul iubirii Gonită poate de unul dintre noi Doi copaci se îmbrățișează pe stradă Doi nori se sărută aprins și ne ninge Două galaxii apar pentru prima dată din nemărginirea spațiului Două stele ținându-se de mână pentru ultima oară se sting Și s-a dus toamna Și te ating Ca și cum te-aș cunoaște de-abia acum!
Nimeni nu ne-a învățat cum să iubim Nimeni nu știe despre iubire Pentru că atunci când se îndrăgostește nimeni nu mai știe nimic Ar trebui să fie o ecuație perfectă în îndrăgosteală Dar nu există nici o logică Nu există decât propoziții scurte foarte scurte cu verbe De tipul: trăiesc mor urlu zburd aștept regret iartă-mă sunt Și atunci de ce și pentru cine s-au inventat atâtea cuvinte?!
Chiar avem suficientă toamnă pentru noi doi Ni se așează bruma pe tălpi și le spală ploaia măruntă și rece Trece încă un rând de păsări pribegite întârziate din cauza iubirii Cât de curând prima zăpadă va acoperi buzele tale și sărutul meu trebuie să fie atât de fierbinte Încât să o topească Să curgă albul de iubire în palmele tale Și simțeam că avem suficientă toamnă în care să putem privi înapoi cu tandrețe și să vedem acele vise cu imagini strânse în suflet desprinse din colțuri de vară Cu apusuri calde răsfrânte Îți amintești acum când mă cuibăresc în brațele tale Cum le priveam cum mă priveai Și știam că va sosi o iarnă ce va dori să ne răsfețe! Iubitule ce mult timp ne-a mai rămas pentru a ne iubi sau tu încă nu știi?!
Când plouă tu mă uiți Sau te faci că mă uiți Eu stau acoperită cu un pled de lână să nu-mi fie frig Mă ascund și din când în când Îmi descopăr o mână Dar tu te faci că nu o vezi Și atunci când îmi sună telefonul spui Nu e acasă ea locuiește în toamnă Și eu am rămas singur și habar nu am să îmi fac un ceai Nici măcar pliculețele de ceai nu le găsesc Mereu le schimbă locul Ca să mi se facă dor de ea Le-o fi pus pe raftul de sus sau în cutia metalică cu capac de bronz Nu vreau să o caut să o strig Ea locuiește în toamnă Și nici nu știe cât de mult o iubesc
Când privim inima unui copil pentru prima oară îndrăgostit, azi, vedem cum strânge un iPhone 11 îl desface în mii de bucățele ca să cunoască îl miroase îl strânge de furie între dinți știe că iubirea e acolo Dar nu-i răspunde muncește sau istovită stă în brațele iubitului Ea e mama. Când privim inima unui tânăr, azi, vedem cum își face selfie cu aripile răsfirate într-o bătaie cât mai întinsă pentru a pleca cât mai departe Viața totuși e tât de tristă și iubirea nu e cum crezi că e sau cum ar trebui să fie. Iar când privim inima unui adult, azi, vedem cum își piaptănă atent penele și le scutură de scame plătește ratele pentru cel mai scump telefon Vorbește pe face-time din cea mai scumpă mașină sau cea mai elegantă cameră din nou achiziționată vilă prin credit din cel mai trendy cartier. Iar când privim inima unui bătrân,azi, vedem cum scoate batista șifonată și șterge ecranul telefonului Nokia primit în dar de la fiul plecat în Anglia demult și așteaptă așteaptă vreun semn vreun emoticon orice care să-i mai ateste existența în lumea aceasta Și de câte ori apasă pe ecranul telefonului îi spune fostei soții care îi zâmbește tandru în imaginea postată acum zece ani Ce bine de tine că ai plecat Te mai sun în fiecare zi ca să-ți aud vocea dar nici tu nu îmi răspunzi. Când privesc inima mea, azi, I-aș face sute de panorame ca să poată vorbi în imagini și le-aș posta pe instagram să știe toată lumea că încă te mai iubesc…azi!
Instagramul meu (mi-am recuperat contul de trei săptămâni)🥰
E o cameră albă de spital Dar totuși e o cameră albă specială față de celelalte camere albe pentru că ea păstrează cele mai mari emoții Cele mai mari trăiri În ea se aud cuvinte de disperare teamă speranță iluzie curaj Și cele mai multe promisiuni rugăminți rugăciuni mătănii spovedanii Poate mult mai multe decât într-o biserică Știi Dumnezeul meu al doctorilor al asistenților al infirmierelor Dumnezeul nostru al tuturor Dacă am să mă fac bine Promit( și câte îi mai promitem) Uneori din camera albă de spital răzbat și înjurături Morții măsii să-i ia naiba etc Nu e frumos dar uneori și în acest mod se manifestă durerea neputința îndoiala Și camera albă ridică tristă din umeri și-și astupă urechile Uneori nici ea nu poate face totul Chiar dacă e îndelung răbdătoare Uneori camera albă plânge de cele mai multe ori plânge din cauza tristeții a bucuriei de aceea Nici nu e nevoie de cloramină sau oxifloor ca să mai speli pe jos atât de multe lacrimi se adună și o purifică De aceea camera albă e un soi de purgatoriu În care aripile halatelor iau formă de îngeri Care de cele mai multe ori Nu te trimit nici în rai nici în iad Ci pe pământ pentru a învăța din nou…iar și iar ce este iubirea și să o rostești cu frumusețea care i se cuvine măcar o dată!
Atâtea toamne trec prin viața noastră multe prea multe uneori și consider că Ar trebui să le dăm nume Nume de domnișoare sau de doamne sau de iubiți sau amanți Și în loc să precizăm anul de pildă 1904 1964 1988 sau 2020 să spunem în toamna domnului X s-a petrecut în toamna domnișoarei Aniela m-am îndrăgostit sau cele zece toamne ale domnului Mihnea nu a plouat deloc Cred că ar fi mult mai ușor pentru noi fiecare să ne amintim de toate toamnele din viața noastră de exemplu voi începe eu chiar acum în toamna anului 2023 nu s-a întâmplat nimic surprinzător pentru mine Israelul Palestina poate o să fie bine?!
Un mic colț cu amintiri( scoici , arici de mare, pietre vulcanice cu turmalină adunate în septembrie 2023 în Lanzarote)
Lazăr Elena 