Și s-a dus și toamna
Dezvelită de vântul iubirii
Gonită poate de unul dintre noi
Doi copaci se îmbrățișează pe stradă
Doi nori se sărută aprins și ne ninge
Două galaxii apar pentru prima dată din nemărginirea spațiului
Două stele ținându-se de mână pentru ultima oară se sting
Și s-a dus toamna
Și te ating
Ca și cum te-aș cunoaște de-abia acum!
Nimeni nu ne-a învățat cum să iubim
Nimeni nu știe despre iubire
Pentru că atunci când se îndrăgostește nimeni nu mai știe nimic
Ar trebui să fie o ecuație perfectă în îndrăgosteală
Dar nu există nici o logică
Nu există decât propoziții scurte foarte scurte cu verbe
De tipul: trăiesc mor urlu zburd aștept regret iartă-mă sunt
Și atunci de ce și pentru cine s-au inventat atâtea cuvinte?!
Chiar avem suficientă toamnă pentru noi doi
Ni se așează bruma pe tălpi și le spală ploaia măruntă și rece
Trece încă un rând de păsări pribegite întârziate din cauza iubirii
Cât de curând prima zăpadă va acoperi buzele tale și sărutul meu trebuie să fie atât de fierbinte
Încât să o topească
Să curgă albul de iubire în palmele tale
Și simțeam că avem suficientă toamnă în care să putem privi înapoi cu tandrețe și să vedem acele vise cu imagini strânse în suflet desprinse din colțuri de vară
Cu apusuri calde răsfrânte
Îți amintești acum când mă cuibăresc în brațele tale
Cum le priveam cum mă priveai
Și știam că va sosi o iarnă ce va dori să ne răsfețe!
Iubitule ce mult timp ne-a mai rămas pentru a ne iubi sau tu încă nu știi?!
Când plouă tu mă uiți
Sau te faci că mă uiți
Eu stau acoperită cu un pled de lână să nu-mi fie frig
Mă ascund și din când în când
Îmi descopăr o mână
Dar tu te faci că nu o vezi
Și atunci când îmi sună telefonul spui
Nu e acasă ea locuiește în toamnă
Și eu am rămas singur și habar nu am să îmi fac un ceai
Nici măcar pliculețele de ceai nu le găsesc
Mereu le schimbă locul
Ca să mi se facă dor de ea
Le-o fi pus pe raftul de sus sau în cutia metalică cu capac de bronz
Nu vreau să o caut să o strig
Ea locuiește în toamnă
Și nici nu știe cât de mult o iubesc
Când privim inima unui copil pentru prima oară îndrăgostit, azi, vedem cum strânge un iPhone 11 îl desface în mii de bucățele ca să cunoască îl miroase îl strânge de furie între dinți știe că iubirea e acolo
Dar nu-i răspunde muncește sau istovită stă în brațele iubitului
Ea e mama.
Când privim inima unui tânăr, azi, vedem cum își face selfie cu aripile răsfirate într-o bătaie cât mai întinsă pentru a pleca cât mai departe
Viața totuși e tât de tristă și iubirea nu e cum crezi că e sau cum ar trebui să fie.
Iar când privim inima unui adult, azi, vedem cum își piaptănă atent penele și le scutură de scame plătește ratele pentru cel mai scump telefon
Vorbește pe face-time din cea mai scumpă mașină sau cea mai elegantă cameră din nou achiziționată vilă prin credit din cel mai trendy cartier.
Iar când privim inima unui bătrân,azi, vedem cum scoate batista șifonată și șterge ecranul telefonului Nokia primit în dar de la fiul plecat în Anglia demult și așteaptă așteaptă vreun semn vreun emoticon orice care să-i mai ateste existența în lumea aceasta
Și de câte ori apasă pe ecranul telefonului îi spune fostei soții care îi zâmbește tandru în imaginea postată acum zece ani
Ce bine de tine că ai plecat
Te mai sun în fiecare zi ca să-ți aud vocea dar nici tu nu îmi răspunzi.
Când privesc inima mea, azi,
I-aș face sute de panorame ca să poată vorbi în imagini și le-aș posta pe instagram să știe toată lumea că încă te mai iubesc…azi!
E o cameră albă de spital
Dar totuși e o cameră albă specială față de celelalte camere albe pentru că ea păstrează cele mai mari emoții
Cele mai mari trăiri
În ea se aud cuvinte de disperare teamă speranță iluzie curaj
Și cele mai multe promisiuni rugăminți rugăciuni mătănii spovedanii
Poate mult mai multe decât într-o biserică
Știi Dumnezeul meu al doctorilor al asistenților al infirmierelor
Dumnezeul nostru al tuturor
Dacă am să mă fac bine
Promit( și câte îi mai promitem)
Uneori din camera albă de spital răzbat și înjurături
Morții măsii să-i ia naiba etc
Nu e frumos dar uneori și în acest mod se manifestă durerea neputința îndoiala
Și camera albă ridică tristă din umeri și-și astupă urechile
Uneori nici ea nu poate face totul
Chiar dacă e îndelung răbdătoare
Uneori camera albă plânge de cele mai multe ori plânge din cauza tristeții a bucuriei de aceea
Nici nu e nevoie de cloramină sau oxifloor ca să mai speli pe jos atât de multe lacrimi se adună și o purifică
De aceea camera albă e un soi de purgatoriu
În care aripile halatelor iau formă de îngeri
Care de cele mai multe ori
Nu te trimit nici în rai nici în iad
Ci pe pământ pentru a învăța din nou…iar și iar ce este iubirea și să o rostești cu frumusețea care i se cuvine măcar o dată!
Atâtea toamne trec prin viața noastră multe prea multe uneori și consider că
Ar trebui să le dăm nume
Nume de domnișoare sau de doamne sau de iubiți sau amanți
Și în loc să precizăm anul de pildă 1904 1964 1988 sau 2020 să spunem în toamna domnului X s-a petrecut în toamna domnișoarei Aniela m-am îndrăgostit sau cele zece toamne ale domnului Mihnea nu a plouat deloc
Cred că ar fi mult mai ușor pentru noi fiecare să ne amintim de toate toamnele din viața noastră de exemplu voi începe eu chiar acum în toamna anului 2023 nu s-a întâmplat nimic surprinzător pentru mine Israelul Palestina poate o să fie bine?!
Toamna mea bogată în copaci despuiați
Toamna ta cuprinsă de vânt bezmetic ce ne suflă în ceafă
Toamna ei înfășurată cu șaluri fine colorate de mătase
Toamna lui amețită de vinul ușor parfumat și tăvălitul pe urmă repede în pat
Toamna noastră cu gust de castane încinse
Toamna voastră
Cu gesturi omologate de întreținere civică
De mături ciufute și saci și pungi de hârtie reciclabilă aruncate în toiul festivalurilor:
Sărbătoarea recoltei Oktoberfest Culinaria Banatica Brâncuși Vahabundos Sarmalele reci etcetera
Toamna lor cu țipăt de cocor întârziat pentru că atât de tare s-au îndrăgostit
Și-n îndrăgosteala lor absolut totul au uitat chiar și realitatea că noi, toți avem o toamnă cu multe secunde în care ploaia fumul îngustat ceața vinul roșu ceaiul fierbinte plăcinta cu mac orele lungi penetrate în care trupuri de toate vârstele se găsesc piese de teatru orașe ciudate…pur și simplu
Au uitat și…
Iubesc forever iubesc!
Atunci când coborau îngerii și le auzeam pașii lipa lipa pe netezimea de lână a covorului iar eu
Mă miram cât de puternică e călcătura lor
Pentru că picioarele mele subțiri nu se auzeau atunci când pășeam prin camere
Atunci m-a lovit așa ca o străfulgerare
Și m-am gândit
De aceea înfloresc crinii în opt noiembrie și trandafirii pocnesc de galbenul auriu al soarelui și,
De aceea îmi vine să țip ca o pasăre ce se pregătește să se împreuneze de parcă ar fi iar primăvară și,
De aceea în toamnă îngerii sunt mai aproape de noi
Și noi învățăm să călcăm pe iarbă și pe lut și pe piatră asemenea lor
Apăsat ritmat ca într-un dans
O dată și încă o dată!
( după scrisoarea lui Pavel către corinteni)
Lazăr Elena 