Azi eu îmi pun o mască de iubire, de adevăr,
Sufletul meu cască a uimire, flutură spre cer,
Fotografiez mereu hărțile întipărite pe fețele voastre,
Sentimente atârnate în minte, pe ochi,zăbrelite și mate ca într-o fereastră ce așteaptă să fie închisă sau spartă.
Emoții stârnite de a zâmbi cât mai frumos, de a sta pironiți într-o ramă de lemn sau de os,
De ar rămâne trecerea a tot și toate ca o năframă legată la spate!( mama își acoperea capul mic și drag cu o astfel de năframă și mă alinta și-mi întorcea inima pe dos, de dor, de neputința de a mă ști neîntors).
Uneori vă pun eu mască, mască împletită din ceară de tei,encaustic vă aștern cu temei, să rămâneți încremeniți , să priviți înspre copacii miraculoși de înfrunziți, să priviți doar înspre ei.
Uneori, azi, acum , mâine, alaltăieri purtăm toți mască, dar vă surprind fotografiind un alt timp,timpul rămas acasă!