Nu am rostit demult un poem de dragoste
Pentru că nu găsesc suficiente cuvinte
Și totuși e atât de simplu
Privindu-ți încheietura mâinii adâncită în pietrele negre de lavă
Imagine dragă sădită în mine ca și toate apusurile din serile mele care au fost și care or să vină
Nu am găsit consoanele potrivite care să se lege de vocalele gâlgâite pe care le șoptesc atunci când te privesc cum mă privești
Dar știm amândoi că nici un poem de dragoste nu poate fi perfect niciodată
Oricât demult ne-am dori
Întodeauna va fi ceva sau cineva care îl va întrerupe care-l va rupe sau sfâșia în alte forme scrise sau nescrise din alte limbi nevorbite pe care noi nu le vom glăsui niciodată!