Doar arșii crini înmărmuriți stau sclipind în arșița amiezii
Cu albul lor gălbui de ceară
De parcă s-ar aprinde și s-ar stinge biserici
În mersul nostru târșâit până la poartă
Care poartă? Iar mă pisălogește cu întrebări îngerul meu de ieri
Poarta pe care nu știu dacă o voi deschide
Pentru că lanțul cu cheia potrivită am pitit-o în scremetele copilăriei mele
Atunci am fost cuminte
Până mi-a crescut primul dinte
Și am încercat să mi-l scot cu linia zimțată și dură cu care deschidem și alte porți
Of îngere până vei încerca să mă strecori pe sub ușă sau să mă cațăr pe spinarea ta tatuată cu stele și flori să pot sări gardul grădinii din ceruri
Să nu mă cobori mai mult decât mă pot coborâ
E o lâncezeală în oraș
Și o secetă cu trupul trufaș
Încât îmi vine să lenevesc să prizez ierburi și să iubesc
Mai ales, dar mai ales să iubesc!