La șase ani am primit prima carte
O carte roz și mov cu povești japoneze
O primisem ca mențiune când terminasem clasa a întâia
Pentru mine era o minune
Stăteam cuminte și citeam prima oară în gând cine să mă asculte
Vocea mea pierea sugrumată în vânt
Nu puteam rosti cu o altă voce
Pentru că eram un copil cu rahitism cu oxiuri mici și mulți care mă rodeau pe dinăuntru tăcuți
Oasele mele creșteau bântuite atât de încet și chinuite
Nu eram un copil frumos
Nu eram premianta clasei
Nu eram copilul dorit
Nu aveam cârlionți ca fratele meu și nici ochii albaștri
Aveam bretonul lins și ușor ca firele de porumb de mătase
Din când în când mă opream din citit
Îmi închideam ochii ca-ntr-un vis
Și-l rugam pe Dumnezeul meu
Să mă ducă în Japonia
Să vorbească cu Dumnezeul de acolo să mă primească și să mă ocrotească
Și acum în săptămâna mare cu sufletul lipit de spinare
Îl rog dacă se mai poate
Să mă poarte departe, departe!